Acest articol a fost publicat pe saitul moldovean Platzforma la 18 martie 2016.
Luna trecută, Președintele SUA Barack Obama a aprobat o lege prin care a interzis importurile în SUA a bunurilor produse prin muncă forțată. Între timp, în Europa de Est, peste 3 milioane de muncitori în industria confecțiilor fac haine în condiții degradante pentru piața europeană, iar Uniunea Europeană (UE) închide ochii la această situație.
Problema
Moldova este unul dintre furnizorii importanți de îmbrăcăminte pentru brand-uri de modă europene. Despre condițiile de muncă din industria confecțiilor din țara noastră am scris în detalii aici. Pe scurt, din discuțiile cu muncitorii din fabricile de confecţii din R. Moldova am aflat că partenerele fabricilor locale cu mărci de renume nu înseamnă și un salariu decent pentru muncitori (de fapt, preponderent muncitoare). În realitate, venitul unui muncitor în confecții începe de la salariul legal minim – unul din cele mai joase din Europa –, care nu acoperă nici cele mai elementare cheltuieli; munca suplimentară este răspândită și de obicei nu este plătită la rata reglementată de lege și nici nu poate fi refuzată fără a se deteriora relațiile cu managerii; iar muncitorii se bazează pe credite de la bancă și pe împrumuturi de la familie și prieteni pentru a se întreține. Nu de puține ori venitul câștigat din munca la fabricile de confecții din Moldova este și unicul venit în familie, iar mamele singure angajate în industrie sacrifică în fiecare lună calitatea mâncării sau educația copiilor pentru cheltuieli urgente, precum achitarea facturilor. Deși fac haine pentru unele dintre cele mai cumpărate brand-uri europene, salariul primit pentru confecționarea hainelor reprezintă doar 20% din costurile reale de trai în țară, potrivit estimărilor unei ONG.
Situația muncitorilor din Moldova este simptomatică pentru industria globală a îmbrăcămintei, oriunde s-ar afla producția ei, în Asia sau în Europa de Est. Multe dintre practicile despre care povestesc muncitorii în confecții în Moldova și în alte părţi ale globului sunt similare și se află la limita sau chiar corespund definiției Organizației Internaționale a Muncii (OIM) pentru muncă forțată. Potrivit OIM, munca forțată presupune orice muncă sau serviciu executat de o persoană în mod nevoluntar şi sub amenințarea unei pedepse. Dar nu avem nevoie de exemple de muncă forțată sau sclavie modernă pentru a recunoaște inechitatea practicilor de la baza industriei globale a îmbrăcămintei. Chiar și când brand-urile de modă contractează fabrici care respectă formal prevederile minime legislațiilor naționale, aceste prevederi, cum ar fi salariul minim stabilit de lege în Moldova, rareori sunt racordate la realitatea cheltuielilor de trai sau drepturile de muncă adoptate de către autoritățile naționale. Brand-urile aleg să plătească salarii mizere pentru muncă în condiții precare în timp ce profiturile câștigate din vânzarea îmbrăcămintei sunt între cele mai înalte în lume.
Dacă în trecut, industria îmbrăcămintei era ocupația cea mai răspândită în țări precum Bangladesh sau Cambogia, brand-uri de modă europene, inclusiv Zara, H&M, Max Mara, Benetton sau C&A își mută producția în țările Europei de est pentru forța lor ieftină de muncă și proximitatea faţă de UE. În Strategia sa de devoltare – 2020, UE include printre cele 5 obiective de bază “reducerea sărăciei prin ridicarea a 20 de milioane de oameni din sărăcie sau excluziune socială sau evitarea riscului acestora”. Însă comerțul cu Moldova, chiar și în condiții care produc sărăcie pentru locuitorii ei, este încurajat explicit de UE. De exemplu, Acordul de Liber Schimb între Moldova și UE prevede scutiri de taxe pentru îmbrăcămintea făcută în Moldova ce urmează a fi exportată pe piața UE. Acest acord include și anumite reglementări despre respectarea drepturilor de muncă, dar nu prevede niciun mecanism de verificare dacă acestea sunt respectate în practică. Deși mai multe ONG-uri, sindicate și mass-media au semnalat multiple încălcări ale legislației muncii în industria Moldovei și salariile sub necesitățile de trai ale muncitorilor, comerțul de îmbrăcăminte cu UE rămâne important în timp ce condițiile din industrie nu se îmbunătățesc iar sărăcia în rândul muncitorilor rămâne răspândită.
Politicile R. Moldova influențează, la rândul lor, perpetuarea situației. Două exemple interconectate sunt salariul minim (de 1900 de lei (84 EUR)) care rămâne, în mod inexplicabil, unul dintre cele mai joase în regiune; și eficiența redusă a sindicatelor în promovarea intereselor muncitorilor din industria confecțiilor, unde salariul minim legal este adesea și salariul primit pentru orele standard de muncă. Creșterea salariului minim legal este atât de lentă încât abia în 2015 acesta a depășit, pentru prima oară, minimul oficial de subzistență (cum urmau, potrivit Guvernului, să trăiască angajații din Moldova cu un salariu sub minimul de subzistență, rămâne un mister). Cererile sindicatelor de majorare a salariilor au fost mereu timide, insistând de obicei pe o majorare anuală de aproximativ 250 de lei sau 11 EUR pe an.
Și mentalitatea unor cetățeni în Moldova, care deseori idealizează investițiile străine, merită o mențiune aparte. Frica de a pierde investitorii creează cetățeni apatici care acceptă situația așa cum este, în loc să ceară investitorilor condiții mai bune de lucru în fabricile pe care le contractează în Moldova.
Nu în ultimul rând, consumatorul european participă la acest proces profitând de prețurile ieftine ale hainelor din reţelele de magazine europene, evitând, în același timp, discuția neplăcută despre originea acestora.
Eforturi pentru a schimba situația
Viața a peste 3 milioane de oameni în Europa de Est, 26,000 dintre care se află în Moldova, este legată de industria confecțiilor și, de multe ori, munca în confecții este unicul venit stabil al acestora. O soluție realistă pentru problemele lor este menținerea locurilor de muncă în industrie și, concomitent, exercitatea presiunii asupra companiilor de confecţii, guvernelor și a forurilor Uniunii Europene pentru a îmbunătăți standardele de muncă în industrie și, în special, pentru a plăti salarii decente, pe care brand-urile și le pot permite.
Principala necesitate în industria confecțiilor este plata unui salariu decent („living wage”), recunoscut ca drept uman în câteva convenții internaționale[1]. Potrivit Clean Clothes Campaign (ONG specializat pe drepturile de muncă în industria confecțiilor), un salariu decent nu este egal cu minimul de subzistență, care permite simpla supraviețuire, ci permite muncitorului să cumpere mâncare pentru sine și familia sa, să plătească chiria, cheltuielile medicale, îmbrăcămintea, transportul, educația copiilor și să poată economisi pentru cazuri neprevăzute. În țările în care salariul minim nu este și unul decent – între care și Moldova, brand-urile nu trebuie lăsate să folosească aceste prevederi pentru a se eschiva de la plata unui salariu decent. Dar până atunci, și guvernele urmează să facă pași spre racordarea salariului minim la cheltuielile necesare pentru o viață decentă.
Industria îmbrăcămintei are ramificații globale și astfel cere soluții globale. Guvernele și sindicatele din țările cu producție în industria îmbrăcămintei trebuie să lucreze împreună pentru a schimba status-quo-ul și să imagineze soluții regionale. Experiența din Asia, cu o tradiție lungă atât în industrie cât și de advocacy pentru drepturile muncitorilor, prezintă câteva precedente, cum este și inițiativa Asia Floor Wage. Un grup de NGO-uri și sindicate în principalele 9 țări producătoare de îmbrăcăminte în Asia au calculat împreună cuantumul unui salariu minim decent pentru întreaga regiune pe care îl folosesc în negocierile cu brand-urile de modă (convertibil pentru fiecare țară în funcţie de puterea de cumpărare (PPP) în valută locală)[2]. Pentru că revendicările din toate țările sunt aceleași, brand-urile nu pot amenința că vor părăsi o țară sau alta pentru o piață de muncă mai ieftină în aceeași regiune. În Cambogia, anul trecut, după eforturile active ale unor ONG și sindicate, salariul minim în industria confecțiilor a crescut la 140 de dolari pe lună – sumă care nu atinge nivelul unui salariu decent, dar care se îndreaptă în direcția corectă.
Mai nou, un grup de ONG-uri încearcă astăzi calcularea unui salariu minim decent valabil pentru Europa de Est, care include Moldova. Potrivit muncitorilor în confecții în Moldova, un salariu decent ar însemna cel puțin 7063 de lei sau 316 EUR[3].
Și în Europa orice schimbări de status-quo urmează să vină la câteva nivele în același timp. Care sunt cei mai importanți actori în această ecuație și ce pot face aceștia?
Rolul Uniunii Europene
Pe lângă încurajarea comerțului cu îmbrăcăminte în regiune, UE trebuie să adopte controale independente ale respectării legislației muncii în țările cu care are relații comerciale și să se asigure că muncitorii au parte de condiții și salarii decente. Dar este esential ca UE să întreprindă acțiuni concrete ca răspuns la încălcările depistate. UE este cel mai bine poziționată să ceară brand-urilor de modă de pe teritoriul ei să asigure condițiile necesare muncitorilor din industrie.
Oriunde ar fi croite, hainele făcute cu încălcarea drepturilor de muncă nu își au locul în vitrinele Europei. UE va trebui să decidă la modul serios dacă doreşte să continue acceptarea și încurajarea importului de bunuri făcute cu încălcări ale drepturilor omului, inclusiv prin muncă forțată. Exemplul SUA, care a interzis importul de bunuri făcute în condiții degradante, arată că aceste practici pot fi schimbate. Urmarea acestui exemplu în Europa ar avea un efect pozitiv, forțând brand-urile și fabricile să îmbunătățească condițiile de muncă pentru a se menține pe piață.
Rolul brand-urilor
Legislația sub-standard a Republicii Moldova nu este o scuză pentru a nu achita muncitorilor un venit suficient. Pe calea realizării dreptului la un salariu decent, un indicator de referinţă ar fi majorarea salariului minim până la nivelul pragului de sărăcie sau 60% din salariul mediu pe economie, care reprezintă 2888 de lei sau 129 EUR în 2015[4]. În imediat, brand-urile trebuie să asigure o salarizare a muncitorilor cel puțin la nivelul pragului de sărăcie, indiferent de cuantumul salariului minim legal. Acest salariu urmează a fi plătit pentru orele standard de muncă și fără a condiționa majorarea de creșterea productivității în fabrici.
Rolul Guverului Moldovei
Diferența între salariul minim actual și un salariu decent în Moldova este simțitoare (și este compensată de muncitori prin diverse strategii de supraviețuire). Cu toate acestea, un salariu minim sub pragul sărăciei nu este acceptabil. Guvernul Moldovei trebuie să se dezică de creșterile graduale de salariu, care nu îmbunătățesc situația muncitorilor în confecții, al căror venit exclusiv este salariul minim și care îl mențin la un nivel mult mai jos decât în țări comparabile cu a noastră[5]. Este nevoie să se ridice la salariul minim la nivelul care cel puțin ar atinge (sau ar depăși) pragul sărăciei de 2888 de lei.
Moldova trebuie, de asemenea, să recunoască că există o problemă cu condițiile pe care investitorii le crează muncitorilor din industria confecțiilor și să se alăture eforturilor de a estima și a cere de la aceste companii un salariu decent regional.
Pentru iubitorii de haine
Este firesc ca iubitorii de haine să-și dorească o viață satisfăcătoare pentru cei care le croiesc hainele. Ce putem face, ca cetățeni, pentru a schimba situația sau a nu contribui la menținerea acesteia? Soluția pentru consumatorul de haine european și cel din Moldova nu este să înceteze să cumpere haine. Acest răspuns, la scară mare, ar putea chiar duce la micșorarea locurilor de muncă în confecții și privarea de venit a muncitorilor. În schimb, putem cumpăra mai puțin și doar când avem cu adevărat nevoie. Magazinele second-hand sunt și ele o opțiune, pentru că reciclează hainele vechi și nu contribuie la producerea hainelor noi mai mult decât este necesar.
Obiectivul principal este îmbunătățirea condițiilor de muncă în industrie și nu abolirea acesteia. Realizarea acestui obiectiv nu ţine exclusiv de domeniul ONG-urilor din țări îndepărtate sau a sindicatelor, dar este în mare parte responsabilitatea noastră, a tuturor. Ca cetățeni, putem lua atitudine și susține mai multe inițiative globale care pun presiune pe brand-uri, UE și guverne pentru îmbuntățirea condițiilor în industrie, cum ar fi semnarea acestei petiții care cere un salariu decent în confecții. Mass-media ar putea dedica mai multă atenție acestui subiect important, aducând mai multe voci ale muncitorilor în presă.
Deocamdată, muncitorii în confecții din Moldova care produc pentru piața UE trăiesc în sărăcie și fără speranța că lucrurile s-ar putea schimba. Responsabilitatea majoră îi revine UE pentru a se asigura, dincolo de retorică, de echitatea condițiilor de muncă în țările cu care are relații comerciale. UE, care cunoaște situația din industrie, nu-și poate permite să sacrifice respectarea drepturilor de muncă în numele comerțului. Noua lege adoptată în SUA stabilește un precedent important și are potențialul să schimbe această modă la nivel european. Cu eforturi individuale și colective, cu coordonare și solidaritate, putem energiza mișcarea pentru un trai decent al muncitorilor din industria confecțiilor și să-i convingem pe cei cu putere de decizie să o și folosească.
[1] De exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 23(3) sau Convenția Internațională cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, Art. 7(a)
[2] Pentru detalii despre modul de calculare a unui salariu minim decent, vedeți: http://asia.floorwage.org/what
[3] Clean Clothes Campaign (2014), Stiched Up!, pagina 30, disponibil la: http://www.cleanclothes.org/resources/publications/stitched-up-1
[4] Salariul mediu pe economie în 2015 este 4814 lei. 60% din salariul mediu este 2888 lei.
[5] Pentru o discuție detaliată despre salariul minim în Moldova în comparație cu alte țări, accesați: http://www.platzforma.md/salariul-minim-in-moldova-mai-mic-decat-in-india-si-indonezia-mergem-spre-ue/
Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.
Sursă: Platzforma
