În România indemnizația de creștere a copilului este un privilegiu

Se deplînge constant depopularea ţării dar statul descurajează „înmulțirea” anumitor categorii de cetățeni

În România primești indemnizație pentru creșterea copilului doar dacă ai plătit contribuții în ultimele 12 luni, ceea ce face ca cei/cele care muncesc la negru și încă cîteva categorii de mame să nu beneficieze de această formă de asistență socială. În același timp, pînă recent aveam indemnizații de mii de euro, chiar dacă în multe cazuri contribuțiile sociale erau plafonate la un nivel mult sub veniturile încasate sau se raportau la venituri crescute intenționat în ultimele 6 luni, tocmai pentru a mări cuantumul indemnizației. Însă acest tip de descurcăreală nu stîrnește aceleași reacții vehemente precum cazurile de beneficiari de venit minim garantat sau pensionari pe caz de boală care nu întrunesc condițiile pentru a primi mărunțișul lunar care le mai pansează sărăcia și mizeria. Și în timpul ăsta mii de copii se nasc și cresc în mizerie și lipsuri pentru că părinții lor au acces limitat spre deloc la plățile sociale, oricum, în marea lor majoritate, infime și insuficiente pentru asigurarea unui trai decent.

„Săracii fac copii din iresponsabilite, din cauza impulsurilor promiscue (animalice!) care-i stăpînesc și împotriva cărora nici măcar nu încearcă să reziste… Si pentru a nu munci, trăind din alocațiile acestora, indemnizațiile de creșterea copilului și, desigur, ajutorul social”. În termeni populari se zice că toarnă copilul după copil, pentru alocație. E o explicație întîlnită adesea cînd vine vorba de îngrijorările și revolta stîrnite de prezentarea unor cazuri înfiorătoare de sărăcie în care trăiesc anumiți copii și părinții lor. „De ce fac copii, dacă nu-s în stare să le asigure un trai decent?” e întrebarea cetățeanului responsabil și rațional, după care de cele mai multe ori se înșiră întreg arsenalul retoric despre lene, nemuncă, tradiții culturale, determinisme genetice și rasiale etc. Cînd mai sunt și romi, mai ales că un procent semnificativ din populația romă trăiește în sărăcie sau în vecinătatea ei, revolta față de iresponsabilitatea părinților săraci nu are de-a face doar cu mila – reală sau mimată – față de copiii predestinați unui trai în lipsuri și sărăcie cruntă și/sau cu „condamnarea” parazitării avuției publice (alocații și indemnizații de creșterea copilului, venit minim garantat etc.), ci și cu îngrijorarea oricărui bun rasist, creștin sau nu, față de perspectiva „țiganizării” României. Desigur, nu întotdeauna formulată explicit. Ce nu știu, nu vor să știe sau le e prea lene să știe cei mai mulți dintre cei care au astfel de reacții și vehiculează astfel de lămuriri clișeu, e că foarte mulți dintre acești săraci nu beneficiază de indemnizația de creștere a copilului, o formă de ajutor social menită să sprijine părinții și pruncii în primii doi ani de viață și/sau chiar să încurajeze natalitatea.

Despre cui și cum se acordă această indemnizație a scris pe larg Tudorina Mihai într-un material din care redau un fragment:

„Indemnizaţia de creştere a copilului este strâns legată de munca legală pe piaţa muncii prin faptul că: 1) este obligatoriu ca beneficiarul/a să fi lucrat minim 12 luni înainte şi 2) cuantumul indemnizaţiei este stabilit în funcţie de venitul net primit înainte de naşterea copilului. Aşadar, această prestaţie socială se acordă ca în cazul indemnizaţiei în caz de boală sau indemnizaţiei de maternitate, care însă nu sunt ajutoare sociale. Într-o oarecare măsură, ea are trăsături similare cu accesul la serviciile de sănătate, care este condiţionat de plata contribuţiei la asigurările de sănătate. În schimb, în timp ce o persoană fără loc de muncă legal poate să plătească contribuţia la asigurările de sănătate şi să beneficieze de servicii medicale, nu acelaşi lucru îl poate face pentru a beneficia de indemnizaţia pentru creşterea copilului. (…)

Felul în care sunt concepute concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului ne arată că ele sunt politici de susţinere a anumitor familii, mai exact a celor care muncesc cu forme legale. Familiile în care munca se prestează la negru sau nu se prestează (din diverse motive, cum ar fi lipsa de locuri de muncă) nu sunt încurajate prin actualele politici familiale să facă copii. Îngrijorător este că de obicei în aceste familii gradul de sărăcie este ridicat şi atrage numeroase alte probleme de incluziune socială care se vor perpetua şi asupra copiilor.” (sursa: Adevărul)

Multe mame sărace sau nesărace, rome sau nerome, nu pot beneficia de indemnizație pentru că nu au muncit legal cele 12 luni necesare și nici nu au posibilitatea, precum în cazul accesului la servicii medicale sau pensie, să-și plătească timp de minim 12/6 luni contribuțiile sociale pentru a putea beneficia de acest „drept.” Dacă muncești la negru și aduci pe lume un copil, „trebuie să-ți asumi responsabilitatea” să-l crești cu ce poți. Sau, după ce te pui pe picioare, iei copilul cu tine și mai faci o muncă, pe ici, pe colo, poate cuiva i se face milă de tine și mai aruncă ceva. Sau te duci direct la cerșit, dacă nu ai pe altcineva în familie, soț, părinți sau frați care să te susțină. În această situație intră și mamele fără buletin, un astfel de caz ieșindu-mi în cale recent, în contextul unor munci de teren antropologic prin Țara Făgărașului. Lipsa buletinului atrage lipsa indemnizației și, bineînțeles, a venitului minim garantat (în termeni populari, ajutor social). Și cum dacă nu ai domiciliu stabil sau locuiești într-o bojdeucă construită fără aprobări, cu o situație incertă din punct de vedere legal, e cam greu să-ți faci buletinul, d-apoi să te înghesui la parazitat bugetul public, așa cum își imaginează mulți cetățeni conștiincioși, harnici și rasiști ai patriei.

După cum ziceam mai sus, de indemnizația maternală nu sunt lipsite doar mamele sărace lipite, ci și alte categorii de cetățeni ce viețuiesc sub semnul precariatului sau în vecinătatea sa. De exemplu, dacă ai o firmuliță mică, SRL, PFA, ceva acolo și faci traduceri sau alte munci independente ce necesită niscaiva calificare dar sunt extrem de prost plătite, iar pentru a rămîne cu un venit apropiat de venitul minim sau mediu îți încasezi banii sub formă de dividente, nu salariu, neplătind contribuții. Sau dacă ești lucrător independent, iei banii pe drepturi de autor sau contracte de prestări servicii și rămîi cu luni descoperite.

Povestea e valabilă și pentru cazurile în care pruncul vine pe lume la mai mult de 60 de zile după încheierea studiilor, fie ele liceeale sau universitare, cînd iarăși rămîi pe cont propriu. Despre o astfel de situație am aflat recent, dintr-o discuție cu o fostă colegă de liceu, acum profesoară de franceză într-un sat din nordul României. În ultimul an de studii a rămas însărcinată, însă fie din ”iresponsabilitate”, fie din necunoașterea legislației din domeniu, pruncul a decis să vină pe lume la mai mult de 60 de zile după terminarea facultății, așa că proaspăta absolventă și mămică nu a putut beneficia de indemnizație. Cu permisiunea ei, redau un paragraf din discuție:

„chestia cu indemnizatia am patit-o si eu… de pe bancile facultatii in maternitate… bani „ciuciu”… urata treaba

ar trebui sa fie macar un ajutor de 500 lei pentru mamele care nu au muncit… in afara de alocatia 200 care nu ajunge nici de pampers

daca ma inscriam la un master primeam

sau daca s-ar fi nascut copilul in termen de 60 de zile dupa ce am terminat studiile

asta era inventia lui boc… nu stiu de unde si pana unde”

Uitîndu-mă pe site-uri și forumuri precum www.drepturile-gravidelor.ro sau www.avocatnet.ro am văzut cîteva discuții ale unor mămici studente ce se aflau în situații similare și am găsit și „ordonanța lui Boc” (OUG 111/2010) la care făcea referire fosta mea colegă, care specifica că după 60 de zile „ciuciu” bani, dacă nu ai avut inspirația să depui degrabă actele pentru șomaj, situație care te-ar fi acoperit la contribuțiile sociale și te-ar fi îndreptățit să soliciți indemnizația. Dacă ceva s-a schimbat în această privință în contextul ultimelor modificări legislative din 2016 și 2017, vă rog să-mi semnalați.

Prin urmare, lacrimile vărsate la căpătîiul sporului demografic și pe marginea dezastrului golirii (prin migrație) a țării, nu au determinat modificarea acestei aberații legislative care împinge în sărăcie, mizerie sau precariat mulți părinți. În schimb, recenta reintroducere a plafonului la această indemnizație (undeva în jur de 8.000 de lei/lună) a stîrnit valuri aprige în media și mugete prelungite despre tragedia ce stă să lovească părinții din lumea bună, ăia activii, de muncesc și duc în spate restul populației de pensionari, asistați social, bugetari etc., reușind să cîștige venituri de mii de euro. Inclusiv o publicație care se pretinde progresistă a contribuit la acest val de ofuri și lamentații, găzduind un material ce cuprindea interviuri cu mame afectate de această măsură „pesedistă”, printre care, însă, au strecurat și una mai precară, care aproba inițiativa. Ca să fie fair.

Și cu asta n-ajungem doar la concluzia că legislația e gîndită, inclusiv acum după reintroducerea plafonului, pentru a încuraja pe cei cu venituri mari să se înmulțească, în timp ce restul fie să se descurce, fie, în cazul unora (știm noi care) n-ar fi rău să se potolească sau să se mai stîrpească cumva. Vreau să duc discuția în altă parte, la modul în care se raportează la diferitele forme de redistribuire (furt) și parazitare a bugetului public (consumarea taxelor și impozitelor pe care ei le plătesc statului) o bună parte dintre cetățenii activi și indignați, a căror voce și discurs au mai mare trecere și greutate în arena publică. Revolta lor (îndreptățită) față de tunurile, furturile și furtișagurile unor politicieni de azi și de ieri și ale acoliților lor din mediul biznis se extinde adeseori și către sărăcimea „inactivă” sau insuficient de activă și de productivă, beneficiară de forme de asistență socială, ajungînd nu de puține ori la idei și afirmații precum cele înșirate în debutul acestui material. Dar rareori se orientează cu aceeași vehemență către mediul din care ei provin sau activează sau către straturile mai înalte ale societății, către cei care „se descurcă”, reușesc și, uneori stîrnesc invidie dacă nu chiar ajung să motiveze și pe alții. Știu că multora le e greu să-și împingă privirea critic-revoltată spre a evalua cu aceeași mînie și dezgust manevrele ce secătuiesc bugetul public și buzunarele multor familii, a căror artizani sunt instituții financiar-bancare, grei din domeniul energetic, firme de consultanță etc. Or fi prea abstracte sau riscă să le șubrezească eșafodajul care le articulează viziunea și înțelegerea lumii, nu știu. Dar măcar la ingineriile găinărești ale multor colegi de breaslă sau nivel de trai, menite să ciupească cîte ceva în plus de la bugetul public sau să fenteze plata unor contribuții, impozite, taxe, dacă s-ar uita în aceeași manieră intransigentă cu care se uită la găinăriile sau zbaterile pentru supraviețuire ale unor amărîți. Să luăm cîteva exemple din categoria „banalitatea descurcărelii”.

Nu am văzut aceeași indignare față de cei care își dau/primesc salarii mai mici pentru a evita plata contribuțiilor, dar încasează restul la negru, dar reușesc să-și mărească în ultimele 6 luni veniturile pentru a încasa o indemnizație pentru creșterea copilului mult mai mare și neconformă cu nivelul contribuțiilor. Și aici mă refer în special la categoria celor care în contextul eliminării plafonului la indemnizații de acest tip în 2016 au ajuns să încaseze indemnizații de mii de euro. E celebră povestea sibianului cu 35 000 de euro indemnizație, care a făcut niște vînzări strategice în perioada anterioară nașterii copilului, pentru a avea parte de așa sprijin financiar. Nu a fost singurul. Așa s-a ajuns ca în 2016 și 2017 „un procent de numai 0,17% din totalul celor 142.990 beneficiari de ICC, adică 242 persoane, consumă o treime din bugetul alocat, existând chiar cuantumuri care ajung la echivalentul în lei a 35.000 euro.”

Și, cel puțin pînă în februarie 2017, aceștia erau realmente asistați social de lux – dacă tot e să recurgem la terminologia aceasta cu iz peiorativ față de ideea de asistență socială – , beneficiind de o formă de redistribuție de jos în sus, adică de la contribuabilii de rînd (fraierime), la ăia scutiți și privilegiați, care beneficiază de scutiri de impozite și contribuții. Mă refer la faptul că pînă la eliminarea în februarie 2017 a plafonului care făcea ca cei care cîștigă peste (aprox) 14.000 de lei/lună să nu mai plătească contribuții sociale pentru veniturile care trec peste acest nivel. Ca această categorie de cetățeni să beneficieze de indemnizații de mii de lei sau euro, mult peste plafonul menționat, trebuia să vină de undeva diferența. Și venea. Cu reintroducerea plafonului la indemnizații, nivelul descurcărelilor de acest tip a fost redus la parametrii de găinărie sau gheșeft, dar principul șmecheresc funcționează, fără a stîrni prea mult oprobiu și hulă. În schimb, dacă un amărît solicită ajutor social sau pensie de boală (poate chiar dă șpagă unui doctor) ca să poată beneficia în primul rînd de asigurarea medicală, deși e apt de muncă și chiar muncește la negru sau în propria gospodărie, se inflamează media și rețelele de socializare extaziindu-se autocolonial în fața încă unei dovezi că societatea românească e coruptă pînă în măduva oaselor.

Totuși, săracii se încăpățînează să se înmulțească și să supraviețuiască, ba muncind pe salarii mininme, cu contract sau la negru, ba cerșind sau dedîndu-se la furtișaguri, în timp ce benefiarii unor indemnizații croite mai mult pe măsura așteptărilor, decît a contribuțiilor, într-un fel de logică a misecuvinismului, sunt foarte prudenți cînd vine vorba de înmulțire și mulți dintre ei pretind aceeași prudență și planificare rațională de la cei cu acces limitat la resursele publice. Deci cine trage/trăgea mai multe foloase din banii primiți pentru creșterea copilului? Cine își poate permite ”să fenteze munca” trăind din ceea ce primește pentru un copil?