Victoria Stoiciu: Lupta pentru drepturile angajaților e o cauză de protest chiar mai relevantă în România decât corupția

Despre „Legea dialogului social”, proteste şi puterea de reprezentare a angajaților

Victoria Stoiciu este coordonator de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. A publicat articole în revista Dilema Veche, pe platforma CriticAtac şi în România Libera. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România. Este bursieră Transatlantic Forum on Migration and Integration (GMF) şi absolventă a Şcolii Europene pentru Democraţie din Cadrul Consiliului Europei.

Dragă Victoria Stoiciu, de ce e nevoie de o nouă „Lege a dialogului social” în România actuală?

Legislația dialogului social – adică legea care reglementează modul în care se formează și activează organizațiile care reprezintă angajații (sindicatele) și cele care reprezintă angajatorii (patronatele) a fost modificată în anul 2011, pe vremea guvernului Boc. A fost o mișcare parte a măsurilor de austeritate și a reformelor structurale, făcută la presiunea marelui capital, reprezentat de multinaționale. Scopul a fost clar – slăbirea puterii de reprezentare a angajaților.

E cumva paradoxal, pentru că în 2011 sindicatele românești erau deja în derută,  se confruntau cu propriile probleme structurale, cu o criză acută  de legitimitate, cu scăderea numărului de membri, dar se pare că chiar și așa, deranjau prea mult. Slabe cum erau, sindicatele reușeau, însă, să negocieze  contracte colective la nivel de întreprindere, la nivel de sector, la nivel național.

Ce este un contract colectiv? Este un acord între reprezentanții angajaților și angajatorilor care stabilește grile de salarizare, program de muncă, condiții de muncă, plata orelor suplimentare etc. Contractul individual de muncă, cel încheiat între un angajat și angajatorul său, trebuie să țină cont, în mod obligatoriu, de prevederile contractului colectiv. Este logic că un contract colectiv are prevederi mult mai favorabile angajatului, pentru că el chiar este rezultatul unei negocieri, spre deosebire de contractul individual, care așa cum știm, reprezintă un set de condiții impuse de angajator pe care angajatul fie le acceptă, fie își caută de lucru în altă parte. Se pare că această practică a negocierii contractelor colective deranja patronatele, care au dorit eliminarea ei. Și așa, ne-am trezit cu un proiect de lege făcut la presiunea și cu contribuția patronatelor,  care a fost adoptat prin asumarea răspunderii guvernului – atenție, deci eludând procedura legislativă normal și dezbaterile parlamentare. Pur și simplu, pentru că la acea oră coaliția guvernamentală, dominată de PDL avea o majoritate covârșitoare în Parlament, guvernul și-a permis să își asume răspunderea pe o serie de legi, printre care și această lege a dialogului social, care se dorește azi a fi schimbată.

Cine sînt cei care au inițiat acest demers şi pe cine reprezintă ei?

Există un dublu demers – pe de o parte, avem confederațiile sindicale, susținute de câteva ONG-uri, care solicită încă din 2011 modificarea legii dialogului social. Pe cine reprezintă ele? Pe mulți! În total, cele 5 confederații sindicale au aproape 1,5 milioane de membri, asta înseamnă un sfert din numărul total de salariați din România.  Toate aceste 5 confederații au elaborat, cu sprijinul  ONG-urilor și a experților, un proiect de lege a dialogului social care să fie favorabil angajatului, nu patronatelor și care să permită apărarea intereselor salariaților.

Pe de altă parte, există un demers  similar la nivelul Guvernului, prin intermediul Ministerului de Dialog Social. Să nu uităm că în 2011, când Guvernul Boc a modificat Codul Muncii și apoi legea dialogului social, PSD – pe atunci USL – a semnat un acord cu sindicatele prin care se obliga și promitea că o dată ajuns la putere va modifica legislația muncii și a dialogului social. În 2012, după cum știm, PSD a ajuns la guvernare, unde se află și azi, dar nu și-a ținut promisiunea, în pofida insistențelor sindicale și, mai ales, în ciuda  evidențelor empirice care arătau că legislația dialogului social adoptată în 2011 a avut efecte devastatoare. Motivul? Veșnica poveste cu investitorii care ne pleacă, cu oamenii care rămân  pe drumuri…

Anul acesta, guvernul și-a amintit de vechea promisiune făcută sindicatelor și s-a apucat să lucreze la un proiect de modificare a legii dialogului social. Din păcate, versiunea actuală de proiect legislativ nu a ținut cont de propunerile sindicatelor decât foarte puțin, aproape deloc  și e mai proastă decât legea în vigoare, în sensul în care dezavantajează angajații și mai mult.

Care sînt cerinţele de bază, ce îşi propune şi ce vrea să soluționeze acest proiect de lege?

Sunt foarte multe modificări cerute de sindicate, proiectul are peste 100 de pagini, dar într-o singură frază, se poate spune că  acesta își propune să crească puterea de negociere și reprezentare a lucrătorilor. Cum?  De exemplu, coborând la 3 numărul de persoane necesar pentru a înființa un sindicat. În momentul de față, legea spune că ai nevoie de 15 salariați din aceeași unitate pentru a fonda un sindicat. Or, asta este o limitare clară  a libertății de asociere – în România, avem peste un milion și ceva de angajați care lucrează în firme ce au mai puțin de 10 salariați,  automat acestora le este interzis dreptul de a se organiza în sindicate. Să nu uităm că pentru a înființa un partid politic ai nevoie de 3 persoane, iar pentru un sindicat ai nevoie, iată, de 15, e aberant, mai ales având în vedere structura economiei românești.

Apoi, proiectul își propune să deblocheze negocierile colective, astfel încât să devină posibilă semnarea contractelor colective de muncă, în special la nivel de sector. De ce sunt importante contractele la nivel de sector economic? Pentru că cel mai adesea, chiar dacă avem un contract colectiv la nivel de companie, forța de negociere a sindicatului din companie este mică, liderul de sindicat se află într-o poziție vulnerabilă, el fiind, în majoritatea cazurilor, angajat al acelei companii, deci pasibil de a fi supus presiunilor angajatorului dacă este prea incomod sau vocal.

Imaginați-vă următoarea  situație – liderul sindicatului unei companii din sectorul confecții e o femeie de 50 de ani, a cărei existență depinde sută la sută de locul de muncă din fabrica respectivă, pentru că e prea în vârstă ca să își găsească alt loc de muncă . Credeți că va bate cu pumnul în masă și va ține piept patronului la negocieri?

Din păcate, hărțuirea liderilor de sindicat e o practică în multe companii din România. Or, acest dezavantaj nu există atunci când negocierile se poartă la nivel de sector – acolo sindicatele sunt reprezentate de federații, ai căror lideri sunt plătiți de federații și nu depind în nici un fel de patron. Așadar, negocierea contractelor colective la nivel de sector economic e foarte importantă, iar prevederile contractului colectiv se aplică tuturor salariaților acelui sector – să zicem, textile, sau turism, sau comerț. Cu regret, după 2011 nu am mai avut nici un contract colectiv semnat la nivel de sector, legea actuală a dialogului social are niște prevederi atât de absurde în acest sens, încât nu mai există așa ceva.  Iar asta se reflectă în mod negativ în salariile angajaților, în condițiile de muncă.

De ce şi pentru cine este importantă o astfel de lege?

Pentru noi toți, cei care trebuie să muncim, să avem un job, pentru a putea să ne asigurăm existența. Legea în sine sună tehnic, are un vocabular specializat și de aceea suscită cu greu interesul unui public larg,  nespecializat. Cu toate astea, e de o importanță crucială pentru toti cei care muncesc. După mine, mizele acestei legi sunt mult mai mari decât erau, să zicem, mizele OUG 13, pentru care s-a ieșit în stradă în februarie. Din punctul meu de vedere, e mai importat să am condiții bune de muncă, să primesc o remunerație adecvată, să fiu reprezentată în relația cu angajatorul în caz de abuz, decât să îl văd pe Dragnea sau alți politicieni la închisoare. Cu corupția mă ciocnesc o dată pe an, dar la muncă îmi petrec 5 zile din 7, minim 8 ore pe zi. Sunt pusă în situația în care mi se cere șpagă o dată la câțiva ani, dar trebuie să îmi achit facturile lunar și trebuie să mănânc zilnic. Din păcate, noi am dezvoltat în România o atitudine extrem de condescendentă, chiar disprețuitoare, față de revendicările economice, ca și cum am fi o nație de îngeri sau  de ființe care trăiesc cu aer, iubire și idei. Nu e așa, un cetățean activ e un cetățean care nu are grija zilei de mîine, care  nu își bate capul cu  ce pune pe masă copiilor la cină. Să nu uităm – democrațiile liberale se bazează pe clasa de mijloc, iar  săracii, din păcate, participă mai puțin și votează mai puțin decât cei ceva mai înstăriți.

Și de ce atunci nu protestează nimeni?

Am avut un protest organizat de Cartel Alfa în București, pe 4 octombrie, la care au fost câteva mii de oameni, toți membri de sindicat, însă. Societatea  civilă, activiștii, cei care au ieșit în stradă în februarie, în 2013, pentru Roșia, în 2015 la Colectiv, nu au fost acolo. Ca să protestezi, îți trebuie un motiv clar, bine definit. Spuneam mai devreme, legea e destul de tehnică, dar asta nu ar trebui să fie un obstacol – nici OUG 13 nu era o poezie pe înțelesul copiilor, dar au existat comunicatori care au tradus-o pe înțelesul tuturor. În cazul legislației dialogului social, nu prea are cine să facă asta – sindicatele, din păcate, sunt blocate în vocabularul lor specializat, nu reușesc   mai deloc să comunice în afara cercurilor interne.  Presa și formatorii de opinie, pe de altă parte, au o atitudine foarte anti-sindicală,  prizonieră a unui discurs neoliberal care ne spune că fiecare angajat se descurcă mai bine de unul singur, că împiedică bunul mers al economiei, că sunt o pavăză în calea pieței libere. Suntem, așadar, o  societate prizonieră a unui discurs hegemonic în care individualismul  și laissez fair-ul sunt ridicate la rangul de legi de aur, iar singura problema pe care o avem este corupția și atât. Or, multe din problemele noastre nu au legătură cu corupția – sărăcia, de exemplu, nu este efectul corupției, ci al subdezvoltării, al rolului pe care România îl are și l-a avut dintotdeauna în sistemul economic global. Italia este coruptă, dar bogată,  Coreea de Sud a avut  o dezvoltare extraordinară sub guverne corupte. Nu vreau să spun că corupția nu e o problemă și că nu e necesar să luptăm împotriva ei.  Dar nu este singura! Din păcate, o problemă este ceea ce ni se spune că e o problemă, realitatea contează mai puțin. Iar instituțiile dominante conlucrează foarte bine în a  fabrica probleme care nu periclitează status-quo-ul.

Crezi că are şanse de izbîndă această Lege? Care sînt paşii de urmat?

Cred că are puține șanse în acest moment. Nu există o alianță socială largă care să susțină schimbarea legii, iar în acest moment sindicatele singure nu au forța necesară pentru a pune suficientă presiune pe guvern. Influența capitalului, a patronatelor, e mult mai mare. Suntem în fața unei asimetrii de putere.

Ce e de făcut? În primul rând, nu trebuie să renunțăm – trebuie să încercăm să împingem problema pe agenda publică, astfel încât aceasta să devină o problemă pentru toți cei vizați, dar care nu realizează încă acest lucru. Vrei să nu mai faci ore suplimentare neplătite? Bine, pentru asta e nevoie de sindicate, de contracte colective, etc. Insist – o parte din cheia reușitei demersului constă în comunicare, în construcția unui discurs alternativ la cel actual. În plus, să nu uităm că lucrurile evoluează  de așa manieră încât ne va fi mai ușor să ne facem aliați – munca în România a devenit tot mai precară, déjà tinerii care termină azi o școală nu mai beneficiază de aceleași condiții de muncă ca acum 10 ani, e mult mai multa impredictibilitate și precaritate. Apoi, trebuie menținută și crescută presiunea asupra guvernului, prin diverse mijloace, de la avocacy și până la ieșitul în stradă sau chiar nesupunerea civică. E o luptă, trebuie să înțelegem asta – nici o concesie făcută angajaților, vreodată, nu s-a făcut de amorul artei, ci a fost rezultatul unor eforturi susținute, chiar a unor vărsări de sânge și sacrificii. Nu trebuie să reinventăm roata, istoria omenirii e abundă de lupte pentru drepturi. Trebuie doar să-le redescoperim și adaptăm contextului.