Amilcar Navarro și Mary Taylor în conversație
Amilcar Navarro este un regizor și director de imagine stabilit în New York/Cuba. Are un background unic pentru această generație de oameni de film, având doar doi ani de școală de fotografie și un an de istorie a fotografiei în parcursul său academic. Și-a început cariera în cinematografie la 17 ani, la un stagiu de practică în cadrul unei case de filmare. După ce s-a mutat la New York în 2001, și-a început cariera profesională în domeniul artei comerciale, lucrând în studiouri de fotografie și producție timp de mai mulți ani, înainte de a se întoarce la film. Activitatea sa profesională în domeniul cinematografiei a început cu Stephanie Black la filmul Africa Unite, urmat de Restrepo, nominalizat la Oscar, ca asistent de montaj. În prezent, lucrează în domeniul publicității comerciale și de modă ca regizor și director de imagine, lucrând în același timp și la filme documentare și experimentale. La ENA este primul său documentar de lungmetraj.
Mary Taylor: Concepută de Fidel Castro și Che Guevara ca o importantă instituție revoluționară, Școala Națională de Arte (ENA, Escuelas Nationales De Arte – cunoscută și ca „Orașul Artelor”) a fost fondată în martie 1962 în cartierul Cubanacan din Havana. Campusul, cu cinci clădiri amplasate pe terenul a ceea ce a fost cândva terenul de golf exclusivist al Havana Country Club, a fost proiectat de arhitecții Ricardo Porro, Roberto Gottardi și Vittorio Garatti. UNESCO consideră acest complex ca fiind unul dintre cele mai remarcabile exemple ale Mișcării moderniste din Cuba. În timp ce filmul dumneavoastră exemplar filmat și editat la ENA, care prezintă, de asemenea, o coloană sonoră incredibilă, surprinde aceste structuri unice construite în acest scop, interesul dvs. este de a-l documenta ca instituție culturală și educațională. În calitate de persoană care a cercetat rolul instituțiilor culturale din Ungaria socialistă de stat în cultivarea civică și care este, de asemenea, editor al LeftEast, am multe întrebări. În primul rând, puteți vorbi puțin despre dumneavoastră? Ce v-a determinat să realizați acest film? Cum a fost procesul de realizare a acestuia?
Amilcar Navarro: Sunt un mare ascultător de jazz și am fost invitat la un concert în Brooklyn cu Bobby Carcasess. El a fost pianistul trupei Columna B, iar prin acel concert am cunoscut o întreagă generație de muzicieni cubanezi care acum locuiesc în New York. Ne-am împrietenit și am cunoscut un întreg univers artistic populat de foști studenți la ISA. Am simțit că trebuie să existe ceva special în legătură cu această școală și am început să fac cercetări. Desigur, clădirile în sine sunt remarcabile, iar povestea din spate a dorinței lui Fidel și Che de a fabrica un „om nou” prin intermediul instituțiilor de stat a fost atât interesantă, cât și onestă. La acea vreme mă uitam la multe filme de Fredrick Wiseman, iar opera sa se referă în întregime la instituții; la oamenii care le conduc și la cei care sunt modelați de ele. Așa că acesta a fost un punct de inspirație. Realizarea filmului a fost pur noroc. A fost imposibil să obținem permisiunea oficială. Am avut undă verde, apoi a fost anulat din cauza protestelor studenților față de mâncarea servită, așa că statul nu a vrut camere de filmat în interiorul școlii. În momentul în care a fost anulat, am întâlnit un producător în Havana, după ce am vândut o cameră de filmat unui cubanez care locuiește în New York. Acesta mi-a sugerat să vorbesc cu prietenul său care a fost producător la filmul „Juan of the Dead” și care avea contactele statului pentru a obține undă verde pentru film. A fost greu. Este o societate foarte controlată atunci când încerci să faci un film despre o instituție de stat. A fost o experiență grozavă, dar nu a fost ceva ce aș face din nou. Este o bătaie de cap să ai de-a face cu birocrația de tip sovietic, cu al său „poți filma asta, dar nu și aia”. Aveam o zi de filmare anulată cu o seară înainte și, bineînțeles, trebuia să obțin acordul fiecărui profesor pentru a mă lăsa să intru în fiecare clasă. Nu este un proces distractiv.
La ENA a fost fondat ca institut de formare pentru noua națiune cubaneză suverană și a recrutat tineri din toate clasele sociale și regiuni. Selecția candidaților se bazează pe abilități și talent, iar admiterea se obține după o serie de teste foarte riguroase. În 1976, ISA (Instituto Superior de Arte) a fost fondat ca parte a ENA, special pentru educația universitară a studenților săi. La început, ați spus, formele de artă pe care se punea accentul la ENA erau eurocentrice. Din câte am înțeles, existau patru specialități: arte vizuale, balet, muzică și teatru. Alte forme au fost adăugate la date ulterioare: Dans modern și popular (1965), Circ (1977) și spectacol muzical (1993). În film vedem balet și muzică clasică alături de Rumba și Son. Cum au ajuns aceste forme populare în programa școlară? Cine a făcut presiuni în acest sens? Când s-a întâmplat acest lucru?
Nu sunt foarte sigur care este povestea de fond a încorporării formelor de artă cubaneză în curriculum. A fost o revoluție burgheză, iar partidul a considerat că jazz-ul, muzica populară cubaneză și așa-numitele arte populare sunt regresive și vulgare, dar nu știu cum au reușit să treacă de cenzori.
Cunoașterea mea despre problematica muzicii și dansului popular din Ungaria mă face foarte curioasă în această privință. În cazul Ungariei, promovarea artelor populare este legată de diverse forme de luptă care au avut loc în cadrul instituțiilor socialiste de stat. În ceea ce privește Cuba, am învățat multe din cercetările efectuate de Yvonne Daniels privind promovarea oficială a Rumba. Cartea ei din 1995, ”Rumba: Dance and Social Change in Contemporary Cuba (Dans și schimbare socială în Cuba contemporană)” s-a concentrat pe promovarea dansului Rumba începând cu 1979. Asociată cu cubanezii cu pielea închisă la culoare (și, de obicei, mai săraci), Rumba a fost ridicată la rangul de una dintre formele naționale de dans/muzică și i s-a făcut loc pe scenă prin intermediul Ministerului Culturii și al instituțiilor și salilor de spectacol pe care acesta le supraveghează. Daniels analizează interacțiunea dintre acest fenomen și practicile populare „cotidiene” ale Rumba de către populația de origine africană. Nu-mi amintesc dacă face referire la ENA. Va trebui să fac rost de o copie a cărții pentru a o citi din nou. În Ungaria, „artele înalte” și artele populare (ale „amatorilor”) au avut tendința de a fi gestionate prin aranjamente instituționale diferite, dar a existat o presiune din partea anumitor grupuri pentru ca muzica și dansul popular să fie incluse în programa școlilor „înalte” de dans și muzică, cu un oarecare succes.
Se spune că La ENA este principala sursă de artiști profesioniști din țară și deservește 47 de filiale în toate provinciile. Ce înseamnă să fii un muzician profesionist în Cuba de astăzi? Muzicienii pe care turiștii îi întâlnesc pe străzi sunt, de asemenea, pregătiți la la ENA? Ce alte oportunități de educație artistică există în Cuba și care este relația dintre arta populară și instituțiile de stat?
Artiștii mai puțin faimoși pe care turiștii îi văd pe stradă nu sunt, de obicei, absolvenți ai ENA/ISA. Marile orchestre de salsa vor avea tineri absolvenți membrii ai trupei, dar nu întotdeauna. Rumberos, maeștrii tobei, sunt adesea cei care se educă muzical încă de mici copii în familiile lor, dar nu sunt întotdeauna absolvenți – deci este un amestec. Generația actuală de muzicieni de jazz și de muzică clasică, precum și dansatorii din toate disciplinele sunt în mare parte absolvenți ai sistemului artistic. În ceea ce privește artele vizuale, „artele plastice” sunt în mare măsură un produs La ENA. Cu toate acestea, Cuba a produs câteva vedete rock, mai ales Luis Manuel Otero, în afara sistemului școlar.
Purtăm această conversație într-un moment critic al istoriei cubaneze. Vă puteți imagina că cititorii LeftEast sunt foarte interesați de ceea ce se întâmplă în Cuba, având în vedere modul în care s-au desfășurat ultimii 30 de ani de așa-zisă tranziție în fosta Europă de Est socialistă de stat.
Înțeleg că recentul val de proteste la care am asistat în această vară nu a fost complet neașteptat. Potrivit Black Rose din Miami, protestele au început pe 10 iulie cu o acțiune de stradă spontană în Palma Soriano, care se află în Santiago de Cuba. Confruntându-se cu pene de curent din ce în ce mai mari, cu penurie de alimente și cu o criză de sănătate publică legată de Covid-19, oamenii au mărșăluit pe străzi cu oale și tigăi, protestând într-un „cacerolazo”. Până în dimineața zilei de 11 iulie, un val de rebeliune a fost declanșat în întreaga insulă, în cea mai importantă revoltă populară din ultimele decenii. Statul a răspuns prin închiderea internetului în momente strategice, îngreunând comunicarea între regiuni, precum și prin arestări și violențe ale poliției. Un număr de critici de stânga au fost arestați. Bineînțeles că știm că embargoul imperialist și restricțiile asupra finanțelor au jucat un rol imens în capacitatea statului cubanez de a promulga suveranitatea și de a redistribui. Dar ar fi minunat dacă ați putea vorbi despre alte caracteristici ale statului cubanez care sunt semnificative pentru a înțelege ce se întâmplă. Ați putea să ne vorbiți puțin despre condițiile care au dus la actualul val de proteste? Care este critica stângii față de stat și care sunt revendicările lor?
Condițiile economice care stau la baza protestelor recente sunt, desigur, blocada și înăsprirea acesteia de către Trump. Pe plan intern, partidul nu a făcut reformele economice necesare pentru a asigura bunăstarea, iar în ultimii ani accentul a fost pus pe creșterea economică. Principala lor investiție a fost în turism și, simultan, a existat o subinvestiție în asistența medicală și în infrastructura de bază. Când a apărut Covid-19, acest lucru a fost un dezastru. Un alt factor a fost inflația, care este întotdeauna un punct de ruptură în țările sărace. Tipărirea de bani în timpul crizei globale a făcut ca produsele de bază să devină foarte scumpe. În Statele Unite, acest lucru nu a fost o problemă majoră, dar în afara SUA este o condamnare la moarte. Cred că critica lui Black Rose este, în general, ceea ce ați putea auzi în Cuba, dar în Cuba, stânga independentă, în special La Tizza, a cerut sindicate independente, controlul muncitorilor asupra întreprinderilor de stat, sprijin pentru cooperative în locul obstacolelor birocratice existente și mai mult spațiu pentru ca întreprinderile mici să funcționeze. Ei cer socialism de jos, cu muncitorii la conducere.
Se pare că criza economică și inflația sunt, de asemenea, legate de eliminarea sistemului monetar dual (în sine o adaptare la criza din anii 1990, provocată de căderea Uniunii Sovietice, denumită „perioada specială”), care a avut loc și la începutul acestui an. Doi dintre principalii actori bazați pe artă în procesele care au condus la acest val de proteste au fost Mișcarea San Isidro (Movimiento San Isidro-MSI) și 27N, care au intrat în atenția publicului în 2018 în parte datorită organizării lor împotriva Decretului 349, care impunea ca activitatea artistică să fie autorizată în prealabil de Ministerul Culturii. San Isidro este un cartier din Havana, unde s-a format MSI. Îmi puteți spune mai multe despre această mișcare și despre rolul ei în proteste? Ce legătură are cu politica de cultivare și cu educația artistică din Cuba? Care este relația dintre 27N și aceasta?
Movimiento San Isidro are o origine complicată. A fost fondat în Central Habana, de-a lungul străzii San Isidro, iar „liderii” săi au fost rapperul Michael Osorbo & Luis Manuel Otero Alcántara. Osorbo a avut un incident cu poliția la intrarea în locuința sa și a început să filmeze poliția și să-i numească „poponari” și să strige „Donald Trump este președintele meu”. El a fost condamnat la 8 luni de închisoare și a fost judecat fără avocat. Luis Manuel Otero crease un set de fotografii cu el însuși pe toaletă, drapat în steagul cubanez sau în lenjerie intimă cu steagul american întins pe steagul cubanez. Toate foarte banale, artă plastică de nivel liceal. A fost arestat pentru „profanarea” steagului cubanez, dar nu sunt sigur cât timp a stat în închisoare. La un moment dat, la mijlocul anului 2020, MSI s-a format în jurul persecuției celor doi artiști. Ei au fost abordați de USAID și de Departamentul de Stat, despre care înțeleg că sunt, în esență, grupuri de fațadă ale CIA. Se pare că au fost abordați și de Fundația pentru o Societate Deschisă. În ceea ce privește această problemă a finanțării, am trimis acest articol din GrayZone unor persoane de la 27N pentru o verificare a faptelor și au spus că totul este adevărat. Casas de Las Americas a organizat, de asemenea, un eveniment online despre acest proces – puteți asculta înregistrarea audio pe pagina de Facebook a La Tizza. Aceste grupuri au bani în aproape orice organizație cubaneză care îi acceptă și se concentrează asupra artelor și a organizațiilor bazate pe identitate. Deși, din punct de vedere tehnic, s-ar putea să nu fie un paravan pentru CIA, Fundațiile pentru o Societate Deschisă sprijină BLM și orice altceva care sprijină radicalismul derizoriu, atâta timp cât nu este un radicalism anticapitalist.
Așadar, băieții de la Movimiento San Isidro (MSI) au luat banii și au fost mai mult decât fericiți să se pozeze în fotografii cu oameni de la Departamentul de Stat în fosta ambasadă a SUA. Investiția a fost o schemă care a început la începutul anilor 2000, când CIA a decis să facă un pas înapoi și să permită ONG-urilor să se concentreze asupra comunităților de artiști și organizațiilor societății civile pentru a promova reformele de piață și anticomunismul – și a funcționat! Ei s-au concentrat pe MSI mai degrabă decât pe 27N din cauza compoziției lor rasiale (capitalismul rănit este noul brand al CIA) și a lipsei unui nucleu ideologic. Cred că unii dintre membrii 27N erau prea anticapitaliști pentru a fi o investiție bună pentru schimbarea de regim, iar MSI le-a dat semnalele care le plăceau – cum ar fi Osorbo strigând „Donald Trump este președintele meu”. Acest mic succes în domeniul schimbării de regim arată că schimbarea de după anii 1960 în subculturile de artiști și boeme este mai puțin ideologică și mai puțin serioasă din punct de vedere politic. Artiștii, propria mea industrie și comunitatea mea s-au aliniat la conceptul larg de „drepturile omului”, fără niciun angajament ideologic. În SUA, artiștii au devenit trupele de șoc ale gentrificării, iar arta publică este un fel de precursor al speculațiilor imobiliare. În New York, acest lucru este evident în mod flagrant și sunt surprins că semnalele politice emise de Muzeului Brooklyn, MOMA și Whitney reușesc încă să impresioneze masele și să găsească un public. Este o schimbare nefericită în istoria artei și a contra-culturii.
Amilcar, aici trageți o linie de la MSI la schimbările din politica culturală în general, începând cu anii 1960. Poți detalia puțin? Putem vedea 27N ca pe un tip de mișcare artistică angajată ideologic sau vedeți pozițiile de stânga ale membrilor încă eclipsate de o agendă a drepturilor omului? Manifestul lor pare să se bazeze foarte mult pe drepturi. De fapt, cererile lor îmi amintesc de o serie de mișcări similare din Europa de Est socialistă târzie. Există un mod interesant în care îmbrățișarea disidenților și a mișcărilor disidente din țările socialiste de stat (care au în comun caracteristica de a nu fi democrații electorale) de către forțele contrarevoluționare poate avea ca efect faptul că acestea devin inconsecvente din punct de vedere ideologic în vederea schimbării regimului într-un mod compatibil cu interesele capitalului global și, desigur, în cazul Cubei, ceea ce poate fi considerat ca fiind, de asemenea, interese imperiale clasice.
Cele trei instituții pe care le numiți în New York sunt, desigur, mari instituții artistice. Cred că observați atractivitatea lor pentru un fel de „subcultură cool”, în ciuda rolurilor lor în industria culturală (și a relației cu capitalul financiar). Dar, atunci când vorbiți de „capitalism viu”, vă referiți și la modul în care un anumit tip de „putere simbolică” operează în sfera culturală. Doriți să spuneți ceva despre potențialul artelor și al instituțiilor artistice în ce privește justiția sau critica? Sau chiar în cultivarea unei personalități „revoluționare”? Vedeți arta și instituțiile de artă funcționând în acest mod? Care sunt zonele alternative, dacă există?
Nu sunt foarte sigur ce se va întâmpla cu 27N sau MSI. În acest moment, și-au îndeplinit scopul istoric; Tania Bruguera va pleca în curând la Harvard, iar Luis Manuel Otero va fi în închisoare pentru mult timp. Există acum o nouă lege, Decretul 35, care incriminează „știrile false”, precum și trimiterea de nuduri prietenilor tăi. Atâta timp cât Partido Communista de Cuba continuă să restricționeze ceea ce noi toți considerăm a fi drepturile omului, făcând ca „a face ceea ce faci” să fie inconfortabil, acesta va fi punctul central al acestui curs special. Politica lor se referă la libertățile personale care îi afectează pe prietenii lor, nu la economia politică. Nu am prea multă încredere în arte ca fiind ceva transformator sau revoluționar. Pur și simplu nu există suficiente programe semnificative care să poată concura cu Viacom sau Facebook. Există câteva suflete minunate și radicale care fac filme și scriu cărți, dar nu este vorba de divertisment. Materialele provocatoare nu pot oferi evadare. Este o oglindă brutală, iar majoritatea oamenilor cer escapism de la artele vizuale. Chiar și lucrările lui Bruguera sunt, în cele din urmă, tapet pentru clasa milionară. Tot conținutul său politic, critica ei la adresa PCC se pierde într-un limbaj de design creat de lumea galeriei de artă.
Cred că alternativa la artele burgheze sunt artele populare – acele arte care nu au putut fi modificate complet. De exemplu, Rumba a rămas cea mai veche formă de artă a clasei muncitoare din America, dar nu sunt sigur că poate fi considerată transformatoare sau utilă pentru a radicaliza pe cineva.
Protestatarii de pe Calle 8 din Miami, Florida, fac referire la videoclipul piesei „Patria y Vida” (Patria și Viața – un joc de cuvinte pe tema „Patria sau Moartea” a lui Castro), lansat în februarie 2021- o colaborare a lui Luis Manuel Otero Alcántara cu Yotuel, Descemer Bueno, Gente de Zona, Maykel Osorbo și DJ El Funky. Fotografie: „O’Neill”: Luis F. Rojas / Wikicommons.
Bineînțeles că lucrurile s-au schimbat destul de mult din acea zi de iulie, când am participat la proiecția filmului dumneavoastră, dar îmi amintesc că v-ați exprimat că, dacă guvernul ar face anumite concesii, credeți că protestele ar înceta. Nu știu dacă ați fi de acord cu această afirmație acum, având în vedere cum s-au desfășurat lucrurile, dar mi-ar plăcea să vă aud vorbind despre asta. Îmi amintesc că unul dintre lucrurile pe care le-ați menționat a fost „legalizarea cooperativelor”, ceea ce m-a derutat, pentru că am crezut că acesta era unul dintre lucrurile pe care le făcuse Raul. Cred că ați vorbit și despre cooperative în limbajul sovietic, ceea ce a fost interesant. Oricum, poate ați putea vorbi puțin despre condițiile politice și economice actuale?
Mai am încă sentimentul că dacă partidul ar face concesii ar satisface masele? Da și nu. A face schimbări economice ar remedia problemele materiale reale. Cu toate acestea, se pare că există un dispreț generalizat după 11 iulie. Cred că imaginile violenței de stat sunt proaspete pentru cubanezi, iar aceasta este o societate foarte puțin violentă. Repararea contractului social va necesita un pic de teatru cultural/politic – un fel de proces de reparare a greșelilor și de reconstruire a încrederii. Nu sunt sigur că acest nivel de inteligență strategică există în cadrul partidului în acest moment al istoriei. Rezolvarea problemelor materiale va satisface majoritatea, așa cum ar face-o asistența medicală cu plată unică în Statele Unite, dar cred că relația para-socială pe care mulți cubanezi au avut-o cândva cu partidul s-a terminat.
Cum pot vedea oamenii filmul dumneavoastră? Unde va fi proiectat și există și alte oportunități de a-l vedea?
Oamenii mă pot contacta la amilcarnavarro.com dacă sunt interesați să organizeze proiecții. Am o proiecție online programată pentru această toamnă la Center for Place, Culture and Politics din New York. Puteți să urmăriți programul lor sau să vă înscrieți la newsletter-ul lor aici pentru a afla data și ora.
Acest articol a fost publicat pe 16 septembrie 2021 pe LeftEast și a fost tradus și editat prin intermediul rețelei mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO. Traducere: Vladimir Mitev. Editare: Maria Cernat.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
