O convorbire cu fostul ambasador bulgar din Bucureşti despre preşedinţia românească şi bulgărească a UE, despre pericolele în faţa ambelor ţări care provin din cele ce se întâmplă în regiunea Mării Negre şi a Orientului Mijlociu, despre perspectiva chineză şi posibilităţile pentru colaborare regională
Valentin Radomirski este diplomat bulgar şi expert de politica externă. A absolvit ”Studii Economice Internaţionale” în 1974 la Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale din Moscova. Îşi începe activitatea la Ministerul Afacerilor Externe al Bulgariei în 1976. Între 2005 şi 2009 este consilier pentru politica externă şi securitate naţională în cabinetul premierului bulgar Serghei Stanişev. Între 2009 şi 2012 este ambsadorul Bulgariei în România. Apoi timp de un an este ambasador pentru cazuri speciale, responsabil pentru colaborarea regională. Între octombrie 2013 şi iunie 2015 este ambasador neacreditat la ambasada bulgără din Republica Moldova. În 2015 se pensionează. Opinia lui ca analist despre relaţiile internaţionale este deseori căutată de mediile bulgăreşti.
”Baricada” s-a adresat către Valentin Radomiski cu întrebări despre situaţia în regiunile de interes trainic pentru România şi Bulgaria – Balcanii de Vest şi Marea Neagră, despre pericolele în faţa ambelor ţări în mediul global schimbător, despre posibilităţile pentru cooperare regională, ş.a.
Domnule Radomirski, în aprilie 2017 diplomaţi bulgari, care sunt în legătură cu Institutul pentru Economie şi Relaţii Internaţionale au ieşit cu ideea că prioritatea preşedinţiei bulgare a UE (ianuarie-iunie 2018) să fie infiinţarea unei macroregiuni europene a Mării Negre. Această iniţiativă ar asigura mai multe eurofonduri pentru colaborare regională şi ar scade tensiunile între ţările Mării Negre. Guvernul bulgar a ales Balcanii de Vest şi aproprierea lor de UE ca priorităţi de politica externă în timpul preşedinţiei sale. Ce rezultate va avea preşedinţia bulgără a UE pentru Balcanii de Vest? Oare guvernul din Sofia nu supraestimează rolul sau de europenizare în regiune, fiindcă Bulgaria însaşi suferă de unele neajunsuri sociale, necorectate după 2007 – precum corupţia, criza în mediile bulgăreşti, criza demografică, ş.a.?
Balcanii de Vest sunt o regiune care este ”înconjurată” geografic din toate părţile de UE. Iată de ce intergrarea ei era gândită ca ceva predeterminat. Această înţelegere a problemei a dus la trasformarea acestei regiuni într-o ”curte din spate”, care este prea ”necurăţată” de probleme, legate de dezvoltarea ei istorică: conflicte etnice, probleme cu minorităţile, sisteme confesionale şi de valori diferite. Strategia din Thessaloniki care a fost adopată acum 15 ani şi-a dorit depăşirea acestor neajunsuri. Însă criza financiară dezlănţuită la sfârşitul decadei trecute a lovit greu ambiţiile europene pentru extinderea următoare a uniunii. Vorbeşte mult faptul că primele două cabinete lui Boyko Borisov (2009-2013, 2014-2016) de fapt au ignorat această regiune. Numai cu doi ani în urmă Bulgaria a fost preşedinte al Procesului pentru Cooperare în Europa de Sud-Est. Perioada acestei preşedinţii a fost complet pierdută de către Sofia pentru activizarea politicii noastre externe către regiune. Activitatea actuală este într-un contrast deplin cu cei şapte ani trecuţi.
Asta se datorează câtorva factori.
Factorul obiectiv este atenţia ridicată către regiune din cauza crizei din Orientul Mijlociu şi a proceselor migraţioniste. Arabia Saudită, Qatar, Turcia şi Iran şi-au marit eforturile pentru a extinde influenţa lor asupra comunităţilor musulmane din Balcanii de Vest. În acelaşi timp Turcia a început să realizeze o politică care a complicat relaţiile ei atât cu UE, cât şi cu unele state membre a UE, cu SUA şi cu NATO. Îngrijorarea privind rolul ei în creştere ca rezultat al aproprierii între Ankara şi Moscova, au dus la necesitatea ca Balcanii de Vest să nu mai fie ”o curte din spate”, ci să devină un teritoriu care dă siguranţa militară şi poltică a componentei europene a NATO şi apară structural interesele economice şi de piaţa a UE.
Factorul subiectiv se ascunde în dorinţa premierului Borisov, spre deosebire de primele două mandate, să ia în mandatul al treilea activitatea de politica externă a guvernului sub controlul său. El a simţit corect că factorul obiectiv i-ar putea asigura sprijin internaţional, dacă iniţiativele guvernului bulgăresc nu diferă în principile sale de bază de interesele forţelor decisive din NATO şi UE. În opinia mea nu este mai puţin important şi presupunerea că Borisov a ales sfera de politica externă ca accent, pentru că are eventuale ambiţii de a deveni preşedintele Bulgariei. Preşedintele are puteri mai mari în doua sfere – cea militară şi cea de politica externă. Aşa la alegerile următoare candidaţii ar putea fi doi generali. Iar reuşitele sau eşecurile lor pe scena internaţională ar putea predetermină cine va fi câştigatorul votului.
Referitor la întrebarea Dvs, dacă Bulgaria supraestimează rolul său europenizator, se poate spune că această tendinţa a existat şi în timpul pregătirii noastre pentru preşedinţie şi promovarea priorităţii alese – Balcanii de Vest. Mulţi observatori au avertizat că ar putea există efecte negative create de neconcordanţa între aşteptările ţărilor din Balcanii de Vest şi pregătirea UE pentru aproprierea lor – nu doar într-un termen scurt, ci şi într-un termen de durată medie. Asta a dus la o anumită corecţie în comunicările mediatice din partea bulgără, dar inerţia din etapa de început a rămas şi creează din ce în ce mai multe îndoieli despre rolul nostru esenţial de ”mediator de bună credinţă”. O piedică în această privinţă sunt neajunsurile menţionate de Dvs., care au rămas necorectate după 2007 – precum corupţia, criza în mediile bulgăre, criza demografică, etc.
În mai 2018 la Ruse va avea loc o întâlnire la vârf a preşedinţilor României, Austriei, Estoniei şi Bulgariei cu focusare asupra Strategiei Dunărene. Ce îl motivează pe preşedintele Rumen Radev să organizeze o asemenea întâlnire? Care sunt interesele bulgăreşti referitor la Strategia Dunăreană? În ce măsură această iniţiativă este o completare sau o încercare de a corecta vectorul de poltica externă a preşedinţiei bulgare a UE către Balcanii de Vest, puternic exprimat, cel puţin din punct de vedere mediatic?
Încă înainte de aderarea Croaţiei la UE Bulgaria a subliniat nu o dată importanţa uniunii în regiunea dunăraeană atât pentru integrarea europeană a unor ţări ca Serbia şi Croatia, cât şi pentru colaborarea activă cu Ucraina şi Moldova în cadrul Politicii Europene pentru Vecinitate. Asta explică şi nevoia de folosirea şi coordonarea mult mai efectivă a programelor financiare ale UE (precum Instrumentul pentru Asistenţa de Preaderare, Instrumentul European de Vecinitate şi Parteneriat, etc.), care conţin şi posibilităţi pentru colaborare între ţări membre şi ţări obiect ale politicilor UE pentru extindere şi vecinitate. În această privinţă iniţiativă preşedintelui Radev este o completare bună la prioriatea Balcaniilor de Vest în programul guvernamental al preşedinţiei noastre a UE.
La întâlnirea de la Ruse vor participa cele trei state care în următoarele 18 luni vor fi consecutiv preşedinţi ai Ue. Faptul acesta deschide posibilitatea de a fi trasate şi măsuri pentru actualizarea Strategiei Dunărene şi înainte de toate pentru micşorarea diferenţei în dezvoltarea economică şi infrastructurală a regiunii Dunării de Sus şi de Mijloc în comparaţie cu partea de jos carei apaţine şi Bulgaria.
Acum zece ani a fost iniţiată o comunicare a UE ” Interacţiunea în regiunea Mării Negre – o nouă iniţiativă de cooperare regională”, în care este definită legătură între regiunea dunăreană şi cea a Mării Negre. Din cauza problemelor UE în ultimii ani ea e fost într-un fel uitată. Formatele de colaborare, infiinţate de ea – grupul de lucru ”Dunarea – Marea Neagră” (DABLAS) şi pareneriatul cu Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, n-au primit dezvoltarea necesară.
Întâlnirea între preşedinţi ar trebui să discute activizarea acestor instrumente şi rolul important care joacă programele pentru colaborare transfrontalieră. În afară de mulţimea de programe bilaterale, există şi Programul de Colaborare Transnaţională în Europa de Sud-Est cu budget de 345 milioane de euro cu 17 ţări participante, multe dintre ele facând parte din regiunea Dunăreană. Din cauze budgetului relativ redus al acestor iniţiative, ele ar putea fi folosite pentru stabilirea unor contacte şi proiecte în domenii precum colaborarea şi schimbul ştiinţific, înteracţiunea autorităţilor locale ş.a.
Pentru Bulgaria este important să aibă o abordare structurată şi coordonată către problemele şi posibilităţile regiunii dunărene aşa că să poată pregăti o ordine de zi la toate nivelurile administraţiei de stat – ceva care în present lipseşte în politica noastră în această privinţă.
România va fi preşedintele UE în perioadă ianuarie – iunie 2019. Ce priorităţi consideraţi că vor fi stabilite de către Bucureştiul pentru preşedinţia sa? Oare este posibil între ele să fie şi activizarea cooperării regionale a Mării Negre în cadrul liniei europene şi în cadrul formatelor regionale existente de comunicare? Ce diferenţiază în principiu abordarea României şi cea a Bulgariei către regiunea Mării Negre în condiţiile de astăzi?
Sunt convins că vectorul de politica externă către Marea Neagră va fi una dintre priorităţile de bază a preşedinţiei române în prima jumătate a anului următor. O dovadă în această privinţă este faptul că la vecina noastră de nord există un consens permanent între partidele la putere şi cele în opoziţie, indiferente cine ce rol joacă, pentru nevoia unei politici active române în regiunea Mării Negre. În asta diferă în principiu abordarea românească şi cea bulgărească.
România dintotdeauna a încercat să fie lider cu proprii iniţiative în regiunea Mării Negre, prin care să se opună dominaţiei supraforţelor regionale – Rusia şi Turcia. După părerea colegilor români situaţia actuală, care este rezultatul alianţei situaţionale între aceste două ţări, deschide posibilităţi noi pentru România, având în vedere colaborarea apropriată cu SUA în sfera securităţii. Această colaborare acordă României împreună cu Polonia locul stâlpilor de bază în Europa de Est într-o privinţă de strategie militară. Contractele mari pentru livrarea armelor şi a echipamentului militar american încheiate de Bucureşti în sfârşitul lui 2017 şi în începutul lui 2018 confirmă această teză.
România a dovedit pragmatismul său în politica externă. Iată de ce eu aştept noi iniţiative economice, legate de situaţia schimbată în regiunea Mării Negre. Nu trebuie să exlcudem posibilitatea exact vecina noastră de nord să definească ca prioritate a preşedinţiei sale iniţiativa (după ce noi am pierdut această şansa) pentru infiinţarea unei macroregiuni europene a Mării Negre. Acesastă iniţiativă ar asigura mai multe eurofonduri pentru colaborare regională şi ar scade tensiunile ridicate între ţările Mării Negre după evenimentele din 2014 în Ucraina.
Dvs. sunteţi fost ambasador al Bulgariei în România (2009-2012) şi în ultimii ani deseori analizaţi procesele din ţara vecina de nord. În ce măsură ambele ţări realizează maxim potenţialul pentru colaborare în politica externă, economia şi cultura? Oare Bucureşti şi Sofia nu rămân datoare populaţiei din zonele frontaliere din cauza infrastructurii care lipseşte sau se construişte încet? De ce este încă dificil pentru ambele popoare să găsească un drum către o comunicare pe baza egală şi către o cooperare reciproc avantăjoasă, iar în loc de asta preferă deseori să fie în concurenţă sau să fie reciproc indiferente?
În ultimii 10 ani după aderarea ambelor ţări la UE au fost create premisele obiective pentru o activizare mai largă a relaţiilor bilaterale. În primii ani au fost realizate rezultate semnificative. Puteţi judeca singur: în 2004 schimbul comercial a fost de 340 milioane de euro. În 2010 el a depăşit 3,5 miliarde de euro, adică o creştere de peste 10 ori! Acum schimbul comercial este aproape de 4 miliarde de euro. Contactele politice s-au intensificat. Aproape regulat au loc şedinţe comune ale ambelor guverne. Au fost semnate acorduri importante: pentru noi poduri, pentru noduri hidroenergetice pe Dunare, pentru conducta de gaze interconectată, pentru o serie de proiecte transfrontaliere.
Şi cu toate acestea rămâne un foarte larg potenţial, care deocamdată nu se realizează. La asta contribuie factori obiectivi: schimbările cardinale în structura politică, economică şi financiară a ambelor ţări, care le au făcut pentru mult timp introverte. Iar, pentru o politică externă activă a unei ţări introvertatea conducerii ei şi a populaţiei ei, reprezintă o piedică de bază.
Indiferent că în virtutea aderării lor în acelaşi timp către uniunile occidentale de bază, cele două ţări sunt deseori menţionate ”în tandem”, dezvoltarea lor istorică determină diferenţe care şi până în prezent impiedică o dezvoltare comprehensivă a legăturilor între ele. Primul război mondial a dat României mari avantaje în privinţă teritorială şi de resurse, în timp ce pentru Bulgaria a avut un sens opus. Asta determină atenţia, pe care de atunci România o acordă vecinilor săi de la nord şi vest, iar Bulgaria – celor de la sud şi sud-vest. Apartenenţa popoarelor către grupuri lingvistice diferite nu se compensează ca în cazul cu limbilor greacă şi turcă, de rolul istoric pe care Turcia şi Grecia l-au avut pentru Bulgaria. În ultimii ani polemicile ”cine e mai bun” (impuse din afară înainte de aderarea la UE), precum şi problemele legate de monitoring-ul introdus în domeniul justiţiei şi al ordinei interne şi acoperirea criteriilor pentru aderare la Schengen au un rol negativ.
Este neplăcut şi faptul că alternanţa între guverne de dreaptă şi de stânga în ambele ţări face aşa că in ele rar există guverne de aceaşi familie europeană. Noi vedem cât de bine Bruxelles-ul foloseşte acest instrument pentru rezolvarea unor probleme bilaterale şi chiar regionale.
Din toate aceste suferă cel mai mult populaţia din regiunile frontaliere. Aceste regiuni sunt dintre cele mai sărace în ambele ţări. Dezvoltarea relaţiilor bilaterale va ajuta semnificativ pentru conectarea lor, care acum reprezintă piedica de bază pentru dezvoltarea lor economică. Aici guvernele ambelor ţări sunt mari datornici alegatorilor sale.
De când a început să se vorbescă despre divizarea Siriei în zone de influenţă, Dvs. avertizaţi că nu este în interesul Bulgariei să aibă loc schimbări ale graniţelor în Orientul Mijlociu, pentru că asta ar putea duce la schimbarea graniţelor şi a statelor balcanice, inclusiv a Bulgariei, în detrimentul acesteia, ca să fie compensată Turcia pentru pierderea Kurdistanului. Bulgaria are minoritate turcă la graniţa cu Turcia, în timp ce în România minoritatea maghiară este concentrată în regiunile centrale ale ţării. În acelaşi timp Sofia realizează o apropriere strategică cu Macedonia – un stat, care are propria identiate naţională, dar împărtăşeşte cu Bulgaria un trecut comun. Iar România are interese strategice în privinţa Republicii Moldova, unde locuiesc mulţi vorbitori de limba română. Şi în România, şi în Bulgaria unor oameni le este frică de minorităţile, dar deseori tocmai naţionaliştii susţin schimbările graniţelor dacă asta înseamnă unire cu fraţii, care au rămas în afara teritoriul de stat. De ce pentru Bulgaria este important să fie păstrate graniţele, inclusiv Macedonia să fie un stat independent? Care este atitudinea României în privinţa schimbării graniţelor în regiunea noastră?
Pentru mine dezvoltarea situaţiei din Siria va arata dacă vom deschide ”cutia Pandorei”, ca după Kosovo şi Crimea mai schimbăm încă o dată graniţele unui stat suveran. În lume sunt peste 1000 cazuri asemănătoare, care aşteaptă să fie ”dezgheţate”, dacă graniţele Siriei nu vor fi păstrate cel puţin ”de drept”. Consider că, atât în România, cât şi în Bulgaria există un potenţial intelectual, care este conştient de efectele devastatoare posibile în urma unei astfel de dezvoltări. Iată de ce Bucureştiul până în prezent nu recunoaşte Kosovo, la fel ca alte 4 state membre a UE. Iar în ceea ce îi priveşte pe naţionalişti, ei susţin doar expansiunea teritoriilor, care în practică este folosit inteligent de forţele mari pentru a-şi impune interesele. Prin urmare asta este dăunător pentru ţări cu posibilităţi mai limitate, precum România şi Bulgaria.
Problema este de o importanţă existenţială pentru ”ordinea mondială” actuală şi principile care o susţin. Schimbările în ordinea internaţională istoric sunt legate de mari conflicte, care momentan absolut nu sunt necesare pentru dezvoltarea României şi a Bulgariei. Asta cere că diplomaţii ambelor ţări să caute pe baza această puncte comune în realizarea unor iniţiative diplomatice comune în scopul reducerii tensiunilor ridicate din regiunea noastră în ultimii ani.
Într-un articol recent dvs. scrieţi că după venirea la putere lui Donald Trump, după acivarea clauzei pentru Brexit şi victoria lui Emmanuel Macron în Franţa, Europa într-un anumit sens se întoarce la dispoziţia forţelor de dinainte de începutul Primului Război Mondial. Adică, se vede o divizare între Germania şi lumea anglo-saxonă, iar Macron, urmărind interesele franceze se poziţionează mai aproape de Londra şi Washington. În acelaşi timp Rusia, Turcia şi Iranul au infiinţat o alianţă situaţională, care lărgeşte spaţiul rus de manevre, dincolo de încercarea ţărilor occidenale de a limita Moscova. În ce mod aceste rearanjări influenţează contradicţiile politice din România şi Bulgaria? În ce măsură victoria socialdemocraţilor din România la alegerile parlamentare din decembrie 2016 şi a lui Rumen Radev la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2016 sunt răspunsul proceselor geopolitice, puse în mişcare de către referendumul pentru Brexit şi victoria lui Trump?
În lume deja se vede o nouă situaţie, în care evenimentele menţionate sunt consecinţa schimbărilor după marea criza financiară din 2008. Lumea bipolară din timpul ”Războiului Rece” a fost înlocuită de dominaţia completă a SUA pentru aproape două decenii. ”Globalizarea” a adus mari profituri pentru capitalul financiar, dar a pus într-o stare neprivilegiată capitalul industrial tradiţional. S-a dovedit că dacă globalizarea poate fi realizată în aspect financiar şi economic, în plan politic în etapa actuală ea nu este realizabilă din cauza marilor diferenţe de valori în zonele lumii formate istoric. În acest moment lent şi chinuitor decurge o întoarcere la lumea multipolară. În istorie un astfel de sistem a existat în Europa de la Renaşterea şi până la Al Doilea Război Mondial. Lumea multipolară cere ”realpolitik” – luare în cont a intereselor şi posibilităţilor reale ale aliaţilor şi adversarilor în găsirea unui echilibru înţelept penru a apara pacea.
Pentru state ca România şi Bulgaria, ale căror subiectivitate în politica externă se exprimă doar la nivel bilateral şi regional, schimbările globale aduc pericole. Aşa a fost dintotdeauna, pentru că state care n-au posibilităţile ”marilor puteri” devin obiecte ale politicii externe ai marilor jucători. Din păcate deocamdată regiunea militaro-strategică a Mării Negre şi a Mării Caspice este una dintre cele mai importante regiuni în conflictul ”celor mari”. El are o importanţa mare şi pentru iniţiativă chinezească ”O centură, un drum”. România şi Bulgaria figurează în formatul ei ”16+1” (16 state din Europa Centrală, de Est şi Balcanii plus China – nota editorului).
Pe altă parte această regiune face parte din iniţiativa americană susţinută ”Un nou mare Orient Mijlociu”, anunţată în 2006 de secretarul de stat de atunci Condoleezza Rice. Turcia şi Iran care sunt victime potenţiale dacă această iniţiativă se va realiză. Ei caută cu disperare o ieşire care să blocheze dezvoltările negative pentru ei, şi asta deschide posibilitatea pentru alianţă situativă între ei şi Rusia.
Toate acestea influenţeză bineînţeles, dispozitia alegatorilor din România şi Bulgaria. Cresc ca avalanşa ştirile despre conflictele militare actuale sau prognozele pentru conflicte militare viitoare. Asta ajută pentru acceptarea mai uşoară a creşterii bugetelor militare şi pentru pregătirea psihologică, care de obicei se face când se fac pregătiri de război. Iată de ce alegerea unui general în Bulgaria şi atitudinile patriotice, folosite cu succes de către socialdemocraţii din România nu sunt o surpriză. Au existat şi alţi factori importanţi pentru acest vot în ambele ţări, dar ei reprezintă o altă problemă pentru o altă analiză.
Din punctul de vedere al României şi Bulgariei care este importanţă aproprierii între Rusia şi Turcia – state, care au influenţă tradiţională în regiunea noastră? În ce măsură sunt necesare iniţiative speciale de politică externă faţă de ele din partea UE sau a Bucureştiului şi Sofiei?
Aşa cum am spus deja, aproprierea între Rusia şi Turcia este o alianţa situativă, care deocamdată are consecinţe tactice, dar şi potenţial pentru dezvoltare strategică. Când ambele forţe regionale conduc o anumită politică comună, vor exista negative pentru vecinii lor, atunci când se opun, chiar dacă au susţinerea altor forţe globale. Sunt bine cunoscute pericolele atunci când eşti regiune de frontieră sau ”coridor sanitar”. Iar partenerii noştri de bază sunt statele din UE, între care Grecia şi Cipru, care se află într-o poziţie asemănătoare referitor la Turcia. Trebuie să ţinem cont că pentru partenerii noştri europeni din partea occidentală şi nordică a Alianţei această problemă nu pare atât de mare, şi că ei de obicei reacţionează cu fermitate care nu lasă multe posibilităţi pentru diplomaţia noastră.
În 2017 conflictul între SUA şi Rusia s-a adâncit şi a ajuns la un nivel necunoscut din timpul ”războiului rece”. S-a conturat clar tensiunea între Casa Albă şi Congres, provocată în anumită măsură de retorica preşedintelui american mai pozitivă către Moscova, şi de activităţile mai adverse ale administraţiei lui şi ale parlamentului. Asta a ridicat riscul de acţiuni, pe care o Rusie contrariată a desfâşurat acolo, unde americanii şi vecinii lor nu pot face faţă. Îngrijorarea Kremlinului pentru legitimitatea lui în condiţiile unei stagnări economice înrăutaşeşte situaţia. În acest context alianţa ruso-turcă situaţională capătă dimensiuni, care afectează direct securitatea naţională şi a Bulgariei, şi a României.
Asta necesită că Sofia şi Bucureştiul să urmăresc foarte atent dezvoltarea relaţiilor ruso-turce şi să lucreze asupra înţelegerii corecte a îngrijorărilor noastre de către partenerii noştri din Bruxelles. Cum se va dezvolta această problemă vom afla în următorii doi ani. Ei vor fi decisivi pentru calea pe care se va restructura UE în lumea multipolară în schimbare dinamică.
În 2018 Bulgaria va gazdui A Şaptea întâlnire a liderilor de stat şi de guvern din ţările din Europa Centrală şi de Vest şi China. În noiembrie 2017 în Budapesta premierul bulgar Boyko Borisov a anunţat că se bazează pe China pentru construcţia autostrăzii ”Hemus” (între Sofia şi Varna), autostrăzii ”Marea Neagră” (între Varna şi Burgas) şi pentru modernizarea căii ferate Ruse – Varna. Premierul Borisov demonstrează optimism pentru relaţiile cu China, însă după datelele lui American Enterprise Institute investiţiile chinezeşti în Bulgaria în perioadă 2005-2017 nu depăşesc 330 milioane de dolari. În acelaşi timp în România ele sunt de 2,46 miliarde de dolari, iar în Serbia – 6,05 miliarde de dolari. Chiar în Macedonia China a investit mai mult – 400 de milioane de dolari. De ce deocamdată investiţiile chinezeşti ocolesc Bulgaria? Oare vă aşteptaţi că întâlnirea între statele din regiune şi China la Sofia să ducă la mai mari investiţii chinezeşti în Bulgaria? După părerea jurnalistului român de la Radio China Internaţional Dan Tomozei, ţările din regiunea noastră sunt într-o concurenţă pentru atragerea capitalelor chinezeşti. Dar în ce măsură este posibil că guvernele din Bucureşti, Sofia şi alte capitale regionale să colaboreze în proiecte comune cu finanţare chinezească? Se ştie că persoane oficiale chineze vor să lege România, Serbia, Grecia şi Bulgaria cu o reţea de cale ferată de mare viteză…
Iniţiativa chinezească ”16+1” este un element din strategia ”O centură, un drum”. Ea a fost prezentată de către preşedintele chinez Xi Jinping pentru prima data în 2013 în faţa studenţilor din Kazahstan. Strategia este un instrument prin care China ia drumul către un rol mai important pe scena internaţională, construind şi finanţând legături de transport şi comerţ mondiale cu peste 60 state din masivul Euroasiatic. China încet, dar sigur cucereşte noi baze pentru expansiune pe toate continentele. Această politică creează premise pentru convingerea că dacă ţările recipiente din regiunea noastră îşi doresc, investiţiile chinezeşti în regiune sunt realizabile. Aveţi dreptate, că Bulgaria a pierdut începutul acestei dezvoltări a lucrurilor şi că vecinii noştri au atras mai mari investiţii din China.
Însă pe de altă parte, iniţiativa chinezească pentru Europa Centrală şi de Est ”16+1” este la începutul realizării sale. Sumele alocate sunt suficient de mari pentru a se realiza mari proiecte de genul celor pe care le-aţi menţionat.
La rând cu asta trebuie să avem în vedere că acest proiect creează îngrijorare printre cvncurenţii Chinei, care se vede din schema infrastructurală alternativă, discutată de către SUA, Australia, Japonia şi India şi opusă intenţiilor chinezeşti.
Pentru noi şi România este însă mult mai interesant cum se va sincroniza iniţiativele în schema chinezească ”16+1” cu iniţiativa ”Intermarium” (cunoscută şi ca Iniţiativa Celor Trei Mări) – o alianţa regională a ţărilor din Europa Centrală şi de Est lânga întreagă linie între Marea Baltică şi Marea Neagră, lansată de către polonezi încă în perioadă interbelică. Această idee a fost reînviată tot de Polonia acum un an – în Croatia. După opinia unor observatorii ”Intermarium” are nu numai un scop antirusesc, dar mai are şi alt scop – să blocheze conectivitatea chinezească cu Europa încă în partea estică a acestui continent. Probabil, pentru a evita acest fel de ciocnire a intereselor, reprezentanţii chinezi la o conferinţa, care a avut loc la Sofia acum câteva luni au spus că propun unirea iniţiativei chinezeşti cu cea polonezo-croată – Intermarium. Cum spun englezii – ”If you cannot beat them, join them!” (Dacă nu îi poţi învinge, uneşte te cu ei!”).
În centrul rivalităţii între SUA şi China în 2018 vor fi neftiuanul, importanţa în creştere a monedei chineze, imensa datorie corporativă şi bancară a RPC, precum şi conflictele iniţiate de SUA în ţările şi regiunile în care este planificată realizarea formatului chinezesc ”O centură, un drum”. Toate acestea vor avea o influenţă considerabilă asupra vitezei şi dimensiunii, în care chinezii vor realiza intenţiile sale pe Balcanii, şi în parte în România şi Bulgaria.
Se aşteaptă că anul acesta să aibă loc o nouă întâlnire a liderilor Greciei, Serbiei, României şi Bulgariei. Până în prezent ei s-au întâlnit deja câteva ori şi au exprimat o voinţa comună pentru dezvoltarea proiectelor transfrontaliere. Însă deocamdată cei patru lideri doar formulează bune intenţii, fără să asigureze finanţele necesare pentru realizarea legăturilor de transport. Cum apreciaţi acest format patrilateral? În ce măsură el are potenţialul să realizeze o dezvoltare calitativă a ”grupului celor patru ordocşi”? Oare el va avea soarta Grupului celor trei din Craiova (Serbia, România, Bulgaria) un format care a desfâşurat câteva întâlniri acum căţiva ani, care nu au dus la nimic?
Istoria Balcanilor arată că ambele variante sunt posibile. Economia mondială este în faza de creştere şi asta dă temei pentru un anumit optimism, că dacă nu pentru toate, cel puţin pentru o parte din proiectele se vor găsi investiţii.
Există factori militaro-strategice, care ar putea interveni pentru asigurarea banilor pentru proiecte infrastructurale, ca de exemplu calea ferată între Marea Egee şi Marea Neagră. După marile manevre miltare din anul trecut în Europa de Est, generalii americani au spus că cel mai mare neajuns al regiunii este infrastructura ei.
Aşa că deocamdată sunt mai mult optimist, decât pesimist, indiferent de istoria nefavorabilă a mai multor formate regionale din ultimii ani.
Să sperăm că diplomaţia noastră va reuşi în lunile grele care urmează pentru viitorul UE, să ocupe poziţiile corecte, care să împiedice împingerea României şi Bulgariei în ”Europa vitezei reduse”
