Trump, consecinţa nefastă a unei democraţii măsluite

Noul preşedinte american e un produs al aceluiași sistem politic, care a încercat să se conserve dar nu a reuşit să facă faţă nemulţumirilor populare. Reacțiile din România la votul din SUA sunt uneori halucinante

14900418_10158002994100725_2816949304732952573_n

Victoria lui Donald Trump a fost atât de şocantă nu pentru că institutele de sondare s-au înşelat – până la urmă, nu trebuie să fii sociolog ca să-ţi dai seama că în cazul unui candidat excesiv precum Trump efectul de distorsiune al celor care se abţin să-şi declare opţiunea reală în sondaje e maxim. De asemenea, că în aceste alegeri atipice, cu o confruntare dură între populism şi establishment, participarea la vot se poate abate foarte mult de la tiparele cunoscute ale mobilizării.

Nu de asta a fost atât de mare şocul – ci pentru că establishment-ul nu putea să conceapă să piardă în faţa unui astfel de demagog ieftin, venit din afară. Establishment-ul stabilise că asta e imposibil, şi prin asta l-a ajutat pe Trump să câştige, pentru că mare parte din campania lui Clinton s-a bazat pe un mesaj negativ aflat la limita şantajului – „nu aveţi cum să votaţi aşa ceva, e imposibil să votaţi un astfel de om, trebuie neapărat să mă votaţi pe mine, nu aveţi alternativă” – şi când faci asta e posibil ca electoratul să ţină să-ţi demonstreze că totuşi votul îi aparţine şi să-ţi dea un vot negativ şi doar din cauza acestui şantaj, pe lângă alte motive (nu mai punem la socoteală că Clinton i-a jignit direct şi foarte urât pe alegătorii lui Trump, numindu-i nu doar rasişti, sexişti, homofobi, ci şi penibili, „deplorables”; a încercat şi ea jocul lui Trump şi, iată, n-a ieşit prea bine).

Alegerile din America sunt măsluite („rigged”) în multe moduri – proceduri electorale, finanţare, media – dar poate că cel mai caracteristic e faptul că establishment-ul şi-a apropriat puterea şi a ajuns să considere că îi aparţine de drept, alternanţa la guvernare a celor două partide neavând desigur nicio importanţă. De aceea argumentul principal al mass-mediei şi intelectualilor lui Clinton, „trebuie neapărat s-o votăm ca să salvăm democraţia” e atât de miop şi de iritant – care democraţie? Când cei care au măsluit democraţia îţi spun că eşti obligat să-i votezi fără ca tu să ai alt motiv decât salvarea democraţiei, atunci poate că măcar o anumită configuraţie istorică a acestei democraţii nominale a obosit puţin şi o răscoală izolată împotriva ei devine posibilă. Aşa cum s-a remarcat, deşi Clinton a discutat despre numeroase „issues” (în campania pretidenţială americană nu ai cum altfel) şi s-a angajat să facă mai multe lucruri punctuale, candidatura ei nu făcea nicio propunere subtanţială electoratului, era departe, de exemplu, de promisiunile relativ puternice făcute de Obama (pe care el, desigur, nu le-a respectat, dar măcar a catadicsit să le enunţe). Mesajul lui Clinton a fost în principal negativ şi şantajist, şi negativul i s-a întors înapoi.

Şi totuşi, cum e posibilă alegerea unui demagog atât de penibil, rasist, misogin şi şovin în orice alt mod imaginabil, în modalităţi atât de extreme şi respingătoare? De zeci de ani, politica americană deserveşte doar interesele economice mari şi atât, poate mai mult de celebrul 1%, dar în orice caz sub 10%. Restul e balet, alternanţa la guvernare e irelevantă după ce stânga, ca şi în Europa, a renunţat la orice progresism cât de cât semnificativ. De zeci de ani, sub cei 10% lumea sărăceşte constant, inclusiv sau mai ales clasa de mijloc, şi inegalităţile economice cresc accentuat, iar Clinton, chiar şi după ce Sanders a împins-o spre stânga, a rămas înspăimântător de la dreapta – sau pur şi simplu ambiguă – în chestiuni sociale şi economice. Însă establishment-ului politic a ajuns să i se pară atât de firească această deservire exclusivă a intereselor economice foarte mari încât asta devine un non-issue. Şi, odată chestiunea economică pusă deoparte, cineva precum Clinton (şi susţinătorii ei) chiar ajunge să creadă că Trump nu poate fi ales pentru că e misogin, ceea ce, desigur, politic vorbind nu are niciun sens – mai ales că, din perspectiva establishment-ului, extremismul din cauza căruia Trump nu putea fi ales era mai degrabă o mască pentru calitatea lui de outsider al democraţiei de stat. Şi aşa ajungem la campania de demonizare a lui Trump şi la şantajul cu salvaţi democraţia, care de fapt l-au ajutat să câştige. Victoria lui Trump e un accident inevitabil al unei democraţii gripate dar extrem de arogante şi anchilozate, care nu mai produce ce a promis să producă – poate că e şi o şansă ca această democraţie să se reformeze, dar la modul ideal lucrurile n-ar fi trebuit să meargă aşa.

Mai mulţi ziarişti rămaşi lucizi, care nu s-au angajat în ultima vreme în această campanie de „salvare a democraţiei” care pentru români rezona ciudat cu amintirea propagandei ceauşiste şi, în particular, cu cea a cultului personalităţii lui, au spus că liberalii l-au adus la putere pe Trump. Însă nu doar liberalii, Trump e creaţia întregului sistemul, a acestei democraţii măsluite, de aceea argumentul salvării democraţiei e atât de pervers şi iritant. De cine să o salvăm, de un pericol creat/inventat tot de ea, dar fără ca ea să-şi recunoască vreun moment vina? Să salvăm democraţia de un măscărici inventat de democraţia măsluită tocmai pentru a o legitima şi ajuta să se perpetueze? Acelaşi ridicol pervers copleşitor din alegerile româneşti din ultimii ani la care se salva democraţia, chiar dacă pe alte coordonate – există şi în America suficienţi „oameni frumoşi”.

Trump a fost creat de sistem în primul rând prin această trădare a intereselor economice şi sociale ale marii majorităţi. Desigur, Trump nu va face nimic pentru clasa muncitoare sau mijlocie mică şi medie care l-au votat, dar asta e altă poveste, până la urmă votul de protest poate să aibă şi doar această funcţie, de protest: Clinton şi ceilalţi democraţi şi republicani au aflat că în America există şi alţi cetăţeni votanţi decât cei 10%. Însă Trump a fost creat şi în mod direct de sistem. Cum demonstrează emailurile date de Wikileaks, campania lui Clinton a stimulat ascendenţa unui contracandidat măscărici extremist, pentru că senzaţia lor că puterea li se cuvine de drept („entitlement”) era atât de mare încât erau siguri de victorie în această configuraţie. Cu alte cuvinte, campania democrată l-a împins energic pe Trump spre victorie. Desigur, asta nu e relevant pentru inteligenţa lui Clinton sau a consilierilor ei, e relevant pentru gradul de anchilozare al sistemului măsluit.

De ce a mai câştigat Trump? Pentru că establishment-ul împotriva căruia a candidat el e nu doar de o aroganţă infinită, ci şi de o ipocrizie infinită. Până la urmă (din nou, ca în România), politica a fost redusă la civilizaţie şi maniere, dacă stai să te uiţi atent multe din problemele lui Trump se regăseau şi la Clinton, doar că în forme mult mai sistemice şi normalizate, în timp ce Trump (ca parte a strategiei lui politice, iată, neaşteptat câştigătoare) a preferat să debiteze fără nicio reţinere toate aberaţiile şi şovinismele care îi treceau prin cap. Trump e un mincinos dement şi patologic? Păi nici Clinton nu e foarte departe, cum demonstrează scandalul serverului, scandalurile fundaţiei, teoretizarea minciunii politice în discursul pentru Wall Street. Doar că, desigur, mult mai manierată.

Trump este, desigur, un rasist necondiţionat. Pe de altă parte, antirasismul lui Clinton e doar la nivel declarativ şi al subiectelor politice facile (cum ar fi unele proceduri electorale evident rasiste, o politică publică oricum pe ducă). Altfel, n-am auzit-o să spună ceva despre rasismul instituţional din SUA, din procedurile poliţiei şi procuraturii, din sistemul penitenciar etc.; ba chiar a susţinut sistemul de încarcerare evident rasist, atât de tipic Americii. Trump a făcut declaraţii de o islamofobie înspăimântătoare. Pe de altă parte, Clinton e o susţinătoare necondiţionată şi înverşunată a politicii externe iniţiate de Bush care a dus la moartea a sute de mii de arabi complet nevinovaţi (sute de mii în estimările cele mai conservatoare, plus milioane de orfani, răniţi, rămaşi fără adăpost, refugiaţi etc.), politică externă care nu prea are cum să nu implice o presupoziţie tacită că arabii sunt o rasă inferioară. În favoarea cui merge comparaţia asta, dacă scoatem din ecuaţie manierele şi normalitatea percepţiei induse de sistem?

Clinton şi-a centrat o bună parte din campanie pe sexism şi probleme de gen. Fiind o femeie care se confrunta cu un misogin total (mai mult, chiar agresor sexual recunoscut) precum Trump, părea o decizie bună – nu a fost, politica identitară fiind depăşită de problemele economice şi de nemulţumirile diverse acumulate timp de decenii faţă de establishment. Chiar dacă aici diferenţa dintre cei doi nu e, deisgur, doar la nivel de maniere sau sistemic/antisistemic (nici nu are cum fi), Clinton totuşi nu are un palmares foarte bun la nivelul politicilor efective importante, principala problemă fiind că a susţinut fervent o demantelare a sistemului social care a afectat disproporţionat femeile sărace. Bineînţeles, sprijinul politic la nivel de principiu în favoarea egalităţii de gen, drepturilor LGBT, drepturilor reproductive etc. e foarte important şi aici Clinton e la antipodul lui Trump, însă partea grea rămâne întotdeauna cea socială şi economică. Iar Clinton a fost întotdeauna esenţialmente neoliberală şi militaristă, direcţii anti-progresiste care merg, implicit, împotriva emancipării femeilor, drepturilor minorităţilor sexuale etc.

Toate acestea nu înseamnă că alegerea lui Trump nu e o catastrofă. Evaluarea acestui rezultat se mişcă între propaganda clintoniană că Trump ar însemna sfârşitul democraţiei, apocalipsă totală etc. şi speranţa acceleraţionistă că o preşedinţie Trump ar da un mare impuls stângii. Personal, nu cred nici în una, nici în alta. Nu e sfârşitul democraţiei pentru că, aşa cum am spus, ce există acum e o democraţie doar nominală; asta nu înseamnă că nu poate fi mai rău, dar dacă dăm o minimă valoare termenilor, ăsta nu e „sfârşitul democraţiei” – există deja celebrul studiu de calitate academică ireproşabilă care spune că SUA e de fapt o oligarhie, nu o democraţie, astfel că victoria lui Trump e cel mult o treaptă dintr-un proces mai lung de degradare.

Şi nu cred că alegerea lui Trump va da un impuls stângii pentru că, dacă vorbim de reformarea acestei democraţii nominale, soluţia ar fi o mişcare de tip Sanders, şi „populistă”, într-un fel, dar şi instituţională (de aceea Sanders a şi rămas în sistem şi a susţinut-o pe Clinton, în loc să se alăture lui Jill Stein), şi nu văd cum Trump l-ar putea ajuta în sensul ăsta; victoria lui Trump pare mai degrabă să-l pună într-o poziţie mai proastă decât alegerea lui Clinton. Astfel, deocamdată Trump pare o mare incertitudine şi atât, o instabilitate creată de un sistem pseudo-democratic prea anchilozat care a pleznit puţin la cusături, o instabilitate care se poate resorbi în sistem în următorii patru ani (cel mai probabil), sau poate să producă perturbări cu adevărat grave şi costuri umane foarte mari (adică mai mari decât ale sistemului actual), în SUA şi în lume.

În România, principalul regret legat de victoria lui Trump vine din partea celor îngrijoraţi că izolaţionismul lui ne va lăsa fără o protecţie NATO puternică, în timp ce militarista Clinton ar fi dat o replică puternică Rusiei. Desigur, această reacţie se bazează pe prezumţia unui expansionism rusesc care e mai degrabă inventat tocmai de politica externă militaristă americană ca pretext pentru propriul ei expansionism. Nu ştim deocamdată nici în ce măsură ar putea Trump să slăbească protecţia oferită de NATO; probabil că nu foarte mult, totuşi, dar asta e problema cu alegerea lui Trump pe care ne-a făcut-o cadou îndelung consacrata democraţie americană, că nu ştim. Altfel, politica de confruntare dură anunţată de Clinton ar fi prezentat şi ea unele riscuri pentru ţările Europei de Est, nu neapărat militare (deşi nu se ştie niciodată), dar inclusiv în termenii întăririi sistemelor de ordine şi supraveghere şi ai declinului democraţiei graţie unei stări de urgenţă inventate în aceste ţări.

Dincolo de asta, reacţiile notabile din România au fost două: în mediul intelectual (mai ales de centru-stânga) a predominat, pe linia propagandei clintoniene, o reacţie la fel de ridicolă ca şi această propagandă de deplângere a înfrângerii democraţiei de către căpcăun, iar în mediul politic (mai ales de dreapta dură, care în ultima vreme devine dreapta pur şi simplu) a predominat o reacţie şovină de bucurie faţă de înfrângerea corectitudinii politice sau pur şi simplu a socialismului (deoarece în acest mediu halucinaţiile sunt deosebit de puternice). Aş mai nota un articol la fel de halucinant din Ziarul Financiar, poate cea mai importantă publicaţie economică de la noi, în care redactorul-şef Sorin Pâslaru îi îndemna pe antreprenorii români să devină şi ei Trump şi să ia puterea şi spunea că România are nevoie de un proiect Trump, descris în termeni ditirambici. Nimic de adăugat, articolul trebuie citit pentru a înţelege deplina oroare a ce putem aştepta din partea liderilor din economie şi presă.

O ultimă menţiune e necesară pentru presa americană şi în general occidentală care în mod normal e atât de eficientă şi lustruită că trebuie puţin efort ca să-ţi dai seama în ce modalităţi e politizată şi controlată de interese financiare, dar care cu această ocazie emoţională a salvării democraţiei de căpcăun (mai exact, a salvării intereselor pe care un politician precum Clinton le serveşte perfect, dar Trump nu se ştie sigur) a coborât la nivelul celei mai joase şi ordinare propagande. Nu doar presa mainstream, ci şi o parte a presei alternative de stânga care în ultimii ani chiar a fost o sursă bună de informaţie, analiză etc. – o lecţie bună despre „liberalism”. E trist. Alternativa nu prea există.

Ciprian Şiulea – născut în 1969 la Braşov. Profesor de ştiinţe socio-umane în perioada 1995-1999, jurnalist între 2004 şi 2008, în prezent traducător. Autor al volumului „Retori, simulacre, imposturi” (Compania, 2003), co-fondator al site-ului CriticAtac, co-editor al antologiei „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu” (Cartier, 2008), colaborator al mai multor reviste şi bloguri pe teme politice, culturale şi sociale.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat