Occident fără Occident sau despre discursul demagogic al elitelor autohtone

Modul în care muncesc și votează clasele de jos din Româna a reprezentat sursa unei permanente critici venite din partea elitelor. În pofida discursului lor pedagogic, mediocritatea este caracteristica esențială pentru majoritatea poporului educat

Intelectualul Horia-Român Patapievici este „clasicul” discursul dreptist pentru că acesta a fost primul care s-a lamentat emfatic de îndărătnicia românilor (foto: Razvan Socol pentru Wikipedia)

În rândurile ce urmează vă voi spune o poveste despre România contemporană, o scurtă istorisire cu moderni și antimoderni, una ce pune față în față două Românii contradictorii. Fiind o simplă poveste, ea reprezintă imaginea imperfectă și simplificată a unei fotografii incomplete. Cu toate aceste limitări, cele două Românii din această narațiune chiar există, muncesc, își fac planuri de viitor, trăindu-și (post)modernitatea la parametri diferiți. La finalul acestei narațiuni, cu și despre români, fiecare dintre voi poate alege. Să fie albă? Sau mai degrabă neagră? Să începem…

O falie transformantă separă două Românii în epoca post-1989. De o parte a faliei sunt cei realmente seduși de valorile civilizației europene occidentale, cu intelectualii publici (de dreapta) în rol de vârf de lance. De cealaltă parte a extremității se așterne cuminte poporul umil, cu țăranii, târgoveții și micii orășeni afectați de procesul dez-industrializării postcomuniste. O lume pestriță, ce și-a perfecționat cu timpul tehnicile de supraviețuire, în condițiile acumulării capitaliste primitive. România subdezvoltată nu este neapărat anti-europeană, antimodernă sau retrogradă. Dimpotrivă, mai mereu în ultimul sfert de veac românii și-au manifestat simpatia pentru Uniunea Europeană (UE). Spre exemplu, după Brexit, un sondaj IRES indica faptul că românii sunt printre cei mai pro-UE europeni, în ipoteza unui referendum privind rămânerea României în UE, 77% dintre respondenți fiind pro UE și doar 14% împotrivă.

Atunci ce diferențiază cele două categorii sociale? Este vorba în primul rând de comportamentul electoral. În toată perioada post-decembristă, aproape în unanimitate, elitele culturale și economice s-au exprimat (electoral) în favoarea ʻdrepteiʼ. Vorbim de acele partide adepte ale terapiei de șoc în primul deceniu postcomunist, cu Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat – PNȚCD, plus Partidul Național Liberal – PNL și umbrela sub care s-au adunat, Convenția Democrată Română – CDR. În următoarele decade – mileniul III – facem referire la partidele ʻdreptății și adevăruluiʼ, adică Partidul Democrat – PD (devenit ulterior și Liberal) și iarăși PNL (mai puțin acolada pesedistă, a căderii, pentru unii, în infernul rușinii). Pe latura cealaltă, sătenii și mici orășeni s-au pansat cu social-democrație, Partidul Social Democrat (PSD) și precursorii acestuia fiindu-le și mamă și tată. Datele electorale brute încastrează această realitate electorală, nu necesarmente (doar) românească.

Această distincție electorală dintre elite și popor a însemnat sursa unei infinite scârbe cu sens unidirecțional: dinspre oamenii privilegiați ai societății înspre gloata provincială. Voi alege, la întâmplare, două exemple exemplare, unul din trecut – anii ʻ90, altul de acum, din România post-alegeri 2016. Intriga e foarte simplă: masele înapoiate se opun (electoral) modernizării României, întreaga evoluție politico-economică postcomunistă fiind pusă pe seama, în general, a două neajunsuri: i) incapacitatea poporului de a vota cu partidele ʻcorecteʼ și ii) corupția endemică a clasei politice, cu preponderență a aceleia provenind din rândurile PSD, restul, prin definiție, fiind exonerați de orice răspundere, prin excludere, aceștia fiind prizonierii reformei fără sfârșit. Așa s-a fondat România post-1989.

Primul exemplu care ne vine în minte este cel al clasicului Horia-Roman Patapievici (H-RP). Spun clasic pentru că acesta a fost primul care s-a lamentat emfatic de îndărătnicia românilor. Luat la purecat, la bani mărunți, norodul a ieșit complet șifonat. Zicea H-RP că în condițiile votului universal ʻdictează cei cu urina puternicăʼ, iar, în acest context, ʻrrromâniiʼ, țărănoii stricați, vor distruge România, salvarea neputând veni decât pe filiera votului cenzitar (H-RP, Politice, Humanitas, București, p. 64). Cuvintele cheie de aici sunt vot cenzitar, rrromâni (arătați în pielea lor goală de țigani ignari) și țărănoi stricați. Al doilea exemplu cules îl reprezintă cazul unui universitar, un scholar, de la Universitatea București. Cătălin Avramescu (CA), căci acesta e numele universitarului invocat, arată că peisajul sudului rural e unul dezolant, devastat social și cu o economie primitivă. Acești anti-moderni (sudici, estici, rurali, toți luați de-a valma) nici măcar nu par a fi europeni, ʻmuzica, mirosurile, privirile ostile, femeile cu broboada, vitele și măgărușii, murdăria, gardurile dărâmate, comerțul făcut pe marginea drumuluiʼ ducându-ne cu gândul la Asia Centrală, nicidecum la Europa. Aceste mase de săraci cronici sunt la cheremul baronilor, boss-ilor electorali, imperiul răului pesedist (cu Dragnea cu tot) consolidându-se aici, în aceste geografii ale înapoierii. E România românilor ce trăiesc printre scaieți. Acești țărănoi se revoltă împotriva domnilor de la oraș. Așa spun intelectualii publici, spectatorii angajați. Să reținem și cuvintele cheie de aici: economie primitivă, ruralitate, anti-modernitate și, corolarul acestora, clientelism electoral.

Să mergem mai departe pe firul nostru. Să fim bine înțeleși, H-RP și CA au gândit zgomotos ceea ce marea majoritate a establishment-ul intelectual a gândit și gândește. Voi continua povestea mișcând fotografia. Voi vorbi despre preocupările celor două categorii sociale și mă voi referi la lumea rurală și cea a vechilor muncitori industriali versus universitarii publici. Despre prima categorie s-a scris în fel și chip, în majoritatea cazurilor folosindu-se amprenta peiorativă. Țăranii și foștii angajați industriali sunt leneși și nu acceptă să muncească pe 2-3 lei. S-a vorbit și de ajutoarele sociale acordate fraudulos. În acest cadru deprimant, PSD menține status quo-ul, ei și numai ei câștigând electoral ʻînghețândʼ România. Așa s-a oficializat substantivul teleormanizare, premodernitatea românilor fiind sintetizată perfect de acest termen ce s-a impus cu repeziciune. Totuși, o altă realitate contrabalansează ceea ce am descris mai sus. Sunt milioanele de români care muncesc în străinătate – peste trei milioane spun majoritatea surselor. Meseriile pe care aceștia le practică sunt dintre cele mai diverse, de la agricultori, o parte însemnată a acestora, la muncitori în construcții și industrie & co. Aceștia trimit bani în țară și țin în viață încă pe atâția români. Desigur, cifra de 3 milioane este una incorectă dacă ar fi să-i contabilizăm pe toți românii care au muncit măcar câteva luni bune în țările UE, acea migrație sezonieră continuă la care participă aproape toate familiile din lumea satelor și micilor orașe românești. Pe strada copilăriei mele aproape fiecare familie a avut un emisar trimis măcar o jumătate de an la muncă în râvnitul Occident. Iată că există și o altă realitate, diferită mult de cea a sumbrelor descrieri intelectualiste. O lumea ce merge din Europa Oriens în Europa Occidens și se comportă exact ca occidentalii, muncind cu forța brațelor și a minții pentru a face față fluxului globalizant. Totuși, dezmoșteniții postcomunismului nu pot trăi doar cu 400 de lei pensie socială.

Haideți acum să aruncăm o privire și în ograda universității românești. Ne întoarcem la discursul modernist, european, occidental clamat de Avramescu și de sumedenie de universitari publici de la noi. Ne-am aștepta ca primul impuls pro-modernitate, pro-reformă, pro-occident să vină tocmai dinspre elite, dinspre populația universitară, cea așa de mult afectată de lipsa reformelor substanțiale din societatea românească. La suprafață am putea vedea o pojghiță, așa încât putem fi ușor dezorientați. Dând poleiala la o parte, vom vedea că lucrurile sunt de cu totul o altă natură. Să dezvoltăm. În lumea universitară un up-to-date la normele din Occidens înseamnă să te comporți ca profesorii de acolo, i.e. publicații în reviste cu factor de impact consistent, conferințe internaționale, transparență universitară, concursuri deschise la care să candideze cât mai mulți și nu cât mai puțini etc. Dacă analizezi în detaliu, vei descoperi o lumea perfect balcanică. Majoritatea profesorilor publică articole mediocre și submediocre în reviste fără vreo importanță reală. Sunt foarte puțini acei profesori ce reușesc să publice studii semnificative în reviste cu impact real. Cu cât revistele în care se publică sunt doar autohtone, cu atât numărul de citări și vizibilitatea internațională sunt mai mici . Dacă vrei să ieși în lumea mare și să ai audiență, i.e. citări, atunci e obligatoriu să te duci la revistele strong din branșă. Așa spun analizele de detaliu. A rămâne prins în mecanismele locale înseamnă superficialitate și imobilism local, doar învârteală și șmecherie patriotică. Dacă îi măsurăm pe universitarii noștri cu omologii lor, nu cei din Europa Occidentală, ci măcar cei din Europa Centrală, vom descoperi hăul ce-i separă. Sunt mulți profesori, inadmisibil de mulți, care nu au profil pe Research Gate, Google Scholar sau alte platforme ce măsoară performanța academică. Despre concursurile pe posturile din universități ce să spunem? Ne vom limita la o analiză făcută Grupul de acțiune pentru integritate academică și promovarea științei (GAIA). În cazul majorității universităților analizate, deopotrivă de stat și private, la majoritatea concursurilor pe post (peste 90%) s-a prezentat un singur candidat. Au fost numai puțin de 8.187 de posturi scoase la concurs în ultimi ani. Același lucru l-a evidențiat și analiza României Curate. E bizar, nu? În condițiile în care numărul doctoranzilor a crescut foarte mult în ultima vreme și cum absorbția acestora pe piața muncii este extrem de dificilă, este de neînțeles cum de mai există o asemenea situație la concursurile pe posturile universitare. Și totuși, situația este perfect comprehensibilă și ea poartă stigmatul clientelismului. Da, universitatea românească este una clientelară. Clientelismul nu este doar electoral, ascunzându-se printre ciulinii Teleormanului, există și un clientelism universitar și el poate fi vizibil la Km 0, în Piața Universității. Dacă competiția ar fi una cu adevărat liberă, atunci realmente situația ar fi următoare: competiția de admitere la facultate din anii ʻ80 și anii ʻ90 ar fi trebuit să se repete acum la ieșirea din ciclurile universitare, duritatea cea mai mare trebuind musai să fie la concursurile pe posturile didactice universitare. Această anomalie statistică este subliniată de datele brute și noi toți știm că este rezultatul feudalizării universităților. Micile normalități, de ici și colo, nu schimbă impresia generală, de falsă modernizare și de adaptare la normele submediocrității clientelare.

Să (mai) vorbim și despre lungul șir al plagiatelor sau obținerea diplomelor pe bandă rulantă – universitățile s-au transformat în antreprenori de succes și înmatriculează studenți la foc automat? Taxa de studii pare că a devenit scop în sine. Să amintim și de cursurile și seminariile prăfuite, în contratimp cu tot ceea se face în mult invocatul Occident? La ce bun? Schimbă asta impresia generală? Iată de ce, discursul electoralo-politic al elitelor autohtone este unul lipsit de substanță. Privindu-le sârgul cu care se implică politic de partea unei baricade sau alteia, nu putem să nu-i asociem cu cei din tagma agitatorilor electorali. Lecțiile lor de moralitate, onestitate, reformă și performanță occidentală nu valorează nici doi bani. Sunt simple mărgele de geam lucios, prezentate unui popor, ce totuși muncește să supraviețuiască, în chip de diamante.

Ar fi trebuit spus și câte ceva despre opoziția de stânga, dar sincer stânga contestatară în România contemporană nu prea există. După euforia CriticAtac din perioada 2011-2013, filmul s-a întrerupt brutal. Ceea ce există acum e doar grotescul unor mici grupuscule puse continuu pe harță și lupte intestine. Recentul mic-scandal din jurul publicării bilanțului 2016 este ilustrativ în acest sens. Puțină substanță și multă, multă apă de ploaie. Și întrebăm atunci, e posibil ca reforma morală a societății românești să vină de jos în sus? Și dacă da, poate fi ea una fără asperități grunjoase?

Aurelian Giugăl

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2013). Stagii de cercetare la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010) și Sapienza – Univeristà di Roma (2015). Colaborări la ʻCulturaʼ (2009-2015), ʻCriticAtacʼ, ʻSocial Eastʼ, ʻArgumente și Fapteʼ și ʻObservator Culturalʼ. Arii de interes: geografie politică, geografie electorală, partide politice, politică românească.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat