#MeToo sau cum devii femeie – spectacol de teatru în patru părți

Violența de gen este expresia culturii opresive

Spectacolul Inegal, prezentat la centrul Reactor din Cluj Napoca (foto: Bogdan Botaş, Reactor de creaţie şi experiment via Facebook)

Duminică, 3 decembrie, am putut urmări Inegal cel mai recent spectacol realizat de Petro Ionescu și Raul Coldea. Spectacolul este produs de Asociația ARENA în parteneriat cu MACAZ-Bar Teatru Coop. Andrada Corlat, Alice Monica Marinescu și Camelia Pintilie sunt actrițele care interpretează personajele ce ne invită să explorăm modul în care societatea noastră reprimată și ipocrită ne învață să fim femei.

Despre statutul femeilor în România se scrie și se vorbește, dar nu suficient. Mai mult, violența împotriva femeii – simbolică sau fizică – este fără îndoială genul de crimă înăbușită pe care concetățenii noștri nu vor cu nici un chip să o accepte. Expediată cu glume de tipul: ”lasă, bă, că-n România fufele astea au mai multe drepturi ca noi”, sau ”Ce feministe, bă, urâtele alea care urăsc bărbații?!”, ”Ce actrițe violate, bă, ia mai lasă-mă, că și-au cerut-o. Voiau bani, aia e! Aia vor toate!” problematica opresiunii și a discriminării nu depășește prea des această perdea de scuipați. Ce-i drept, sunt și flegme ceva mai sofisticate: ”Li s-a suit sexomarxismul la cap și vor să ne omoare umorul nostru neaoș și sănătos cu corectitudinea lor politică”. Realitatea-i un pic mai albastră, așa, cam de culoarea vânătăilor din bătăile încasate. România a ratificat în 2016 Convenția de la Istambul1, din care organizațiii care susțin Coaliția pentru Familie ar vrea să ne retragem. Ce însemnă această convenție? În primul rând înseamnă că trebuie să luăm măsuri, ca țară, împotriva violenței de gen. Printre primele astel de măsuri salutare se numără colectarea și transmiterea de date cu privire la violența în familie2. Am pus un link către deprimantele date care conturează un tablou cutremurător privind miile de cazuri de lovire înregistrate în primele șase luni ale anului 2016 și zecile de cazuri de viol. Tot pentru ”delectare” indic și raportul realizat de Fundamental Rights Agency (FRA) privind violența de gen3 la nivelul Uniunii Europene. Bun, și care-i legătura cu teatrul? Că doar n-o să facem activism pe scenă! Dumnezeule, scena e pentru experiențe estetice de înaltă spiritualitate, pentru experiențe unice, inefabile. Chiar să discuți despre spectacole e, așa, o modalitate de cenzură a înseși creației mirobolante care trebuie să rămână strict intimă și izolată, de preferință la borcan, de servit strict individual.

Ei bine, eu tocmai de asta vreau să felicit atât echipa formată din Petro Ionescu și Raul Coldea și teribilele actrițe Andrada Corlat, Alice Monica Marinescu și Camelia Pintilie. Pentru curajul de a fi ieșit din această heteronormativitate a discursului teatral care se axează strict pe găselnițele creative geniale ale regizorului-demiurg pentru a ne aduce în față cu naturalețe, dar și cu forță o chestiune atât de des îngropată în beciul inconștientului și sub preșul aparențelor sociale: cum devenim femei în România? Păi devenim femei prin urmarea unor pași care ne vor face candidate ideale ale campaniei #MeeToo. Spune asta spectacolul? Nu, asta spun eu. Spectacolul spune lucruri foarte importante într-un limbaj atât de firesc. Ne spune că violențele, violurile și lupta împotriva minorităților sexuale nu apar în mod accidental. Ele sunt doar punctul final al modului în care suntem formați ca fete și băieți.

Spectacolul explorează cu mijloace scenice minime povești de viață reale ale fetelor de diverse vârste atacând toate tipurile de discurs dominant care sunt fundamental opresive. De la basmele clasice în care o ea este întotdeauna salvată de un el, în care ele sunt reprezentate ca pasive și supuse, cum îi stă bine unei fete ”bine crescute”, până la discursul actual al preoților în legătură cu lesbienele. Vă asigur că e savuros. Cel puțin plonjarea în imaginarul preoților ortodocși cu privire la lesbianism este o nestemată de neratat.

Și ce învață o fată bine crescută din România? Bazându-se pe o interpretare actoricească fără reproș spectacolul ne arată cum învățăm teama de tatăl mereu prea ocupat ca să ne acorde timp, teama față de bărbați, rușinea în legătură cu propria sexualitate, depersonalizarea – corpul tău nu îți aparține: ești și vei fi victima pipăielilor nedorite cărora de la o anumită vârstă nu le mai ții șirul și de care scapi, eventual, dacă ai șansa unei existențe privilegiate (mașină proprie, bani, carieră), asumarea vinei – nu are sens să te opui acestor ”mici” violențe sexuale. Cel mai bine este să te păzești, să fii mereu cu ochii în patru, mereu atentă. Dacă femeile ar avea posibilitatea să folosească această energie mentală cheltuită cu paza și protecția propriului corp ar avansa cu siguranță mai repede. Așa, stai, calculezi, faci strategii. Aoleu, ăsta e colegul ăla libidinos, mamă, să nu apuc cu el în lift! Aoleu, să stau mai departe de individul ăsta cu mari aere academice că sigur îmi pune mâna pe fund! Văleu, să fug mai repede, tâmpiții ăștia ”mari intelectuali de seamă” iar o să strige ”păsărica” după mine pe hol de față cu studenții! Familia – familia e una, așa cum o definește biserica și dacă, păzească sfântul, ești altfel, apoi tot biserica se va asigura că înțelegi cât de ”defectă” ești. Nu, nu tatăl care bate e defect. Femeia care nu are grijă cu ce se îmbacă, femeia care are alte preferințe decât spune tatăl că trebuie să aibă, ea e problema. Măritișul – chiar pentru heterosexualele conformiste e o presiune constantă să te ”intri în rândul lumii”. (Mărturie personală: a căzut cerul pe mine când, chiar după ce m-am căsătorit am primit o materna întrebare. ”Dar tu cu ce mâncare îl aștepți azi pe soțul tău?” Say what???).

În cea de a patra parte avem lupta. Ei, aici cred eu că e și o problemă a spectacolului. Aș fi optat tot pentru mărturii personale ale unor femei care au reușit să iasă din Matrix, ale unor femei care, poate și cu ajutorul scrierilor și producțiilor artistice ale altor femei, au reușit să spargă ”tavanul de sticlă”. Aș fi optat mai puțin pentru discursuri și mai mult pentru mărturii. Eu scriu. Au scris și altele mai bine decât mine înaintea mea, însă nimic nu îl aduce pe spectator mai aproape de problema tratată decât povestea de viață crudă cu care simte că se poate identifica. Niciodată un text sau un discurs rostit, chiar cu forța unor actrițe foarte bune, n-o să-l aducă pe spectator mai aproape decât o experiență de viață povestită, motiv pentru care, dar și pentru coerența spectacolului, aș fi optat pentru istorii trăite.

În loc de concluzie, recomand cu căldură un spectacol interesant în care savoarea vine din interpretarea fără cusur a actrițelor și autenticul experiențelor personale atât de vii și captivante.


1 https://cristidanilet.wordpress.com/2016/03/01/romania-a-ratificat-conventia-de-la-istanbul/

2 https://violentaimpotrivafemeilor.ro/statistici-privind-violenta-in-familie-aproape-noua-mii-de-cazuri-de-lovire-si-alte-violente-si-80-de-violuri-in-familie-in-primele-6-luni-ale-anului/

3 https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjEztP7__nXAhVRK1AKHRraAWgQFggtMAE&url=http%3A%2F%2Ffra.europa.eu%2Fsites%2Fdefault%2Ffiles%2Ffra-2014-vaw-survey-at-a-glance-oct14_ro.pdf&usg=AOvVaw3c_r7erMBM8xryXsSLQN2a

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este conferențiar universitar la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Analiză de discurs, Studii Critice în Mass Media. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat