Manelele: o încercare de antropologie culturală

Adrian Schiop, Şmecherie şi lume rea. Universul social al manelelor, Editura Cartier, Chişinău, 2017

Provenite din muzica populară orientală, turcească, prelucrată ulterior în cadrul folclorului modern sârbesc al anilor 1980 şi adaptată folclorului lăutăresc autohton, manelele au cunoscut o evoluţie sinuoasă şi o diversificare stilistică impresionantă. Asociate de cele mai multe ori cu incultura şi cu prejudecăţile de tot felul, anduranţa manelelor impune totuşi o raţionalitate, o legitimitate existenţială proprie de care trebuie să se ţină cont nu numai pentru a opera o abordare expeditivă şi superficială a genului, ci pentru o analiză mai cuprinzătoare.

Acest obiectiv ambiţios şi salutar şi-l propune Adrian Schiop în volumul Şmecherie şi lume rea. Universul social al manelelor. Din punct de vedere al metodologiei, demersul este relativ vulnerabil, în sensul în care oscilează permanent şi uneori sincopat între observaţia participativă şi incursiunile în antropologie culturală, socială şi respectiv sociologie politică. Acestea din urmă ar fi beneficiat de pe urma unei conturări mai pronunţate, alături de elementele de economie politică şi ideologie politică, în absenţa cărora contextul social al tranziţiei comuniste responsabil pentru propulsarea manelelor în prim-planul scenei muzicale româneşti este insuficient evidenţiat. Chiar şi aşa, cartea lui Schiop este valoroasă. Abordarea relaxat-jurnalistică a autorului reaminteşte permanent că acesta nu şi-a propus să scrie o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică, ci o mărturie onestă şi solidă a universului social-cultural al manelelor pe care îl cunoaşte foarte bine din interior, mărturie care să fie accesibilă unui număr cât mai mare şi mai divers de cititori.

Schiop începe prin a relata începuturile manelelor, în România anilor 1980. Find considerate „folclor poluat”, aceste nu puteau fi cântate în contexte oficiale, însă la diferite evenimente, nunţi, petreceri studenţeşti şi nu numai, erau ascultate intens, alături de rock-ul care nu reuşise să se extindă, de exemplu, dincolo de campusurile universitare. După revoluţie, scena manelelor se extinde, înglobând mesaje sexuale explicite şi uneori efectiv scârboase, dar rămâne în underground până la sfârşitul anilor 1990 când, în combinaţie cu hip-hop-ul foarte popular, manelele se impun ca un curent principal al mainstream-ului muzical românesc pentru cel puţin un deceniu. Temele abordate acum iau în calcul tot mai frecvent, dragostea, familia, un subiect oricum central în mesajul manelelor, anturajul social, perseverenţa, fidelitatea faţă de prieteni, interlopii care îi sponsorizează pe cântăreţi şi îi ţin sub observaţie deseori prin mijloace brutale şi umilitoare etc.

Austeritatea comunistă şi mai apoi cea postcomunistă au degradat profund încrederea populaţiei în instituţiile statului şi în sistemul politic al momentului. De aici şi fidelitatea necondiţionată a maneliştilor faţă de familie şi/sau patronul reţelei clientelare în slujba căruia se află. Enorm de multţi cetăţeni români, indiferent de etnie, se regăsesc în acest univers social-politic al manelelor deoarece au trecut, la rândul lor, prin experienţe similare. Manelele nu sunt altceva decât o reflectare, o oglindă strâmbă a întregii societăţi în care mulţi dintre noi refuză să se privească deoarece refuză să se înţeleagă şi să se asume aşa cum sunt. Şi totuşi, niciun sistem politic, în special democraţiile liberale în tabăra cărora am intrat şi noi de aproape trei decenii, nu se poate edifica decât pe încrederea impersonală în instituţiile publice. Cazul mafiei italiene este emblematic în acest sens: sarcinile sociale ale unui stat slab sunt preluate de potentaţi locali şi reţelele acestora care rămân totuşi entităţi private şi ca atare insuficient funcţionale, dincolo de imoralitatea în sine a situaţiei. Degringolada politică, socială şi economică a anilor 1980-1990 a produs un comportament similar printre români: contractul social al partidului comunist cu societatea – stabilitate economică şi socială la un nivel minimal, plătită cu preţul politic al achiesării măcar formale faţă de politica oficială – a fost încălcat sistematic în anii 1980, dar semnalele rău prevestitoare începuseră să îşi facă apariţia încă din deceniul anterior; contractul social al elitelor politice postcomuniste cu societatea a însemnat însă mult mai puţin: o prăbuşire controlată. Nici aceea suficient, deoarece România anilor 1990, dar şi cea a anilor 1980, a alocat cele mai mici sume protecţiei sociale în raport cu restul statelor est-europene.

Pe cale de consecinţă, darwinismul social al manelelor şi lumea hobbesiană care a produs fenomenul nu avea cum să nu dea naştere unui misoginism şi, corelativ, unui machism de proporţii. Chiar şi aşa, manelele au evoluat în ultimii ani în direcţii foarte plurivalente, autorul vorbind de asumarea unor identităţi metrosexuale a noilor manelişti, emomanelişti, respectiv în supralicitarea mesajului bazat pe dragoste, cuplu, armonie domestică, cel mai probabil din considerente comerciale. În acest fel, subversivitatea iniţială a manelelor a fost semnificativ estompată. Paradoxal, incisivitatea mesajului social al manelelor a fost temperată şi de asocierea cu hip-hop-ul, în ciuda misoginismului, a mesajului sexual explicit, a „consumului ostentativ” (Thorstein Veblen) şi a altor trăsături comune celor două genuri muzicale. Ca rockerii, fanii hip-hop-ului sunt în general ataşaţi valorilor occidentale, radicalitatea lor fiind doar una de suprafaţă, chiar dacă nu neapărat superficială, dar, oricum, neaducând în discuţie ca subiect central cel puţin inegalitatea constitutivă a societăţii capitaliste de consum. „De ce ai nutri sentimente de afecţiune faţă de matca civilizatoare a Occidentului, de vreme ce nu te simţi bine acolo? La timpul prezent, e mai practic să o vezi ca o vacă de muls. Poate că pe undeva şi noi, ca artişti urbani, la fel o vedem, un fel de ”ai să le facem jocurile corecte politic, ca să ne putem plimba pe bursele şi stipendiile lor prin toată lumea”. Diferenţa, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, e că noi ne jenăm s-o recunoaştem – fiindcă nouă, ca tineri cetăţeni ai satului global, trebuie să ne placă între cei din Occident, trebuie să ne simţim ca peştele în apă în valorile lor. Manelele nu, şi de-asta sunt subversive” (p. 223).

Mai departe, Schiop ţine să precizeze că manelele se adresează unui public preponderent urban şi nu sunt o subcultură, aşa cum insinuează detractorii fenomenului, deşi prezintă multe dintre caracteristicile unei subculturi: „elementele de bază pentru cristalizarea unei subculturi sunt prezente în cazul manelei: e muzică a muncitorilor şi lumpenilor, e performată de minoritari şi ascultată preponderent de tineri, construieşte un univers de discurs unitar ca mesaj – şi, mai ales, a prilejuit un val de panică morală fără precenent în istoria muzicii din România. Dar, cu toate astea, maneaua nu construieşte o subcultură, o mişcare de rezistenţă, mai mult, nu există autoidentificare, luări publice de atitudine sau opoziţie faţă de etichetele nedrepte care i s-au aplicat. Termenul e, aşadar, inoperant în cazul acesta” (p. 75).

Smardoii, bagabonţii, fiţoşii – am să vă las să îi descoperiţi singuri. Nu înainte de a observa că lucrarea ar fi avut mult de câştigat dacă ar fi circumscris sociologic, ideologic şi politic resentimentul generalizat al clasei de mijloc urbane beneficiind de o educaţie superioră la adresa manelelor în prelungirea anticomunismului postcomunist şi a anticorupţiei edificată pe terenul intelectual al acestuia din urmă, aşa cum observă Florin Poenaru. Cine ştie, poate un viitor volum va ţine cont de această sugestie. Până atunci, să încheiem această recenzie cu nişte versuri emblematice pentru universul social al manelelor, versuri ale unei melodii lăutăreşti clasice, Moşule, te-aş întreba: ”Cu drag furam pentru tine/ Și ți-ai bătut joc de mine,/ Mă duceam, mă ridicam/ Și pentru tine furam./ Ți-umpleam mâna cu inele/ Și mi-ai făcut numai rele” (p. 107).