Ce ar spune Hegel despre Brexit?

O analiză dialectică a raportului național-internațional în cadrul Uniunii Europene

Banksy despre Brexit (CC BY 2.0)

În limba engleză, şi într-o formă substantial extinsă, acest articol a fost publicat în Romanian Journal of Political Science, nr. 1-2, pp. 35-62.

 

Introducere: Hegel, Uniunea Europeană și lupta pentru recunoaștere

Unul dintre cele mai surprinzătoare și de impact fenomene politice ale anului 2016, Brexit-ul începe de abia acum să fie înțeles la adevărata sa amploare[1]. Nu mă voi concentra aici asupra evenimențialității subiectului, care este una încă în desfășurare, ci asupra filosofiei politice a acestuia. Mai mult, îmi propun să filtrez Brexit-ul printr-o grilă de interpretare hegeliană, foarte utilă și judicioasă, din punctul meu de vedere, pentru descifrarea cauzelor adânci și a posibilelor consecințe care ar putea fi generate de ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (UE).

Articolul începe cu o secțiune introductivă în care este evaluat conceptul hegelian de luptă pentru recunoaștere, Brexit-ul fiind, în fond, un gest al societății britanice autopercepută drept insuficient de recunoscută (valorizată) de către UE pentru a i se permite, pe filieră politică, noi concesii în privința acquis-ului comunitar. După o scurtă discuție metodologică, secțiunea următoare introduce propriu-zis Brexit-ul, respectiv o posibilă interpretare hegeliană a acestuia pe diferite paliere (politic, filosofic, economic). În sfârșit, concluziile cuprind o evaluare de ansamblu a întregului parcurs, câteva timide anticipări ale impactului Brexit-ului în perspectivă și niște posibile piste științifice noi pentru care această cercetare s-ar putea dovedi utilă.

Să începem cu opinia lui Hegel despre națiunile europene, așa cum apare în Principiile filosofiei dreptului: „Națiunile europene constituie, potrivit principiului general al legislației lor, al moravurilor, al culturii lor, o familie, și astfel conduita juridică internațională se modifică în sensul acesta, chiar într-o situație în care vătămarea reciprocă este regula. Raportul statelor unele față de altele rămâne nesigur: nu există un pretor care să aplaneze diferendele; pretorul mai înalt este singur spiritul universal ființând în și pentru sine, spiritul lumii”[2]. Astăzi, un astfel de pretor există în instituția UE, astfel că „vătămarea reciprocă” nu mai este o constantă a istoriei europene cel puțin nu în forma fățișă a războiului, așa cum se întâmpla la începutul secolului XIX, atunci când Hegel era în maximă formă intelectuală.

UE poate fi considerată deci un fel de spirit intermediar între spiritul popoarelor, exprimat prin intermediul statelor, și spiritul lumii. Că aceste spirite ale popoarelor ar da naștere cu timpul unui stat global, unica formă politică în care recunoașterea inter-națională și inter-individuală să fie realmente juridic consfințită și funcțională, așa cum consideră Alexandre Kojeve, este o altă discuție, foarte interesantă și fertilă, pe care însă nu o voi aborda aici[3]. Oricum, este cert că „Principiile spiritelor popoarelor, într-o succesiune necesară de etape, sunt ele însele numai momente ale unui spirit universal care, prin ele, se înalță și se împlinește în istorie, ca totalitate ce se cuprinde pe sine”[4]. Este foarte probabil ca Hegel să fi lăudat meritele construcției europene per ansamblu, raționalitatea ei inovativă, cel puțin la primele decenii după înființare. Astăzi, sunt sigur că ar critica UE, dar la modul imanent, constructiv, nu exterior-negativ, optând pentru o alteritate politică radicală. Sunt conștient că argumentația mea poate fi atacată foarte ușor în acest punct. Mi se poate reproșa faptul că Hegel a fost un feroce adept al războiului ca mijloc de asanare morală și politică a statelor, ca sursă a regenerării acestora, ca incendiu de pădure producător al unei veritabile renașteri ecosistemice, metaforic vorbind.

Într-adevăr, dacă parcurgem câteva dintre ideile hegeliene asupra războiului putem fi, într-o primă fază, efectiv oripilați: „uneori, războaie fericite au împiedicat tulburări interne și au consolidat puterea internă a statului”; „În timp de pace viața civilă se întinde, toate sferele își găsesc locul lor potrivit și oamenii ajung cu timpul comozi, se înnămolesc; particularitățile lor devin mereu mai rigide, până se osifică. Sănătatea cere însă unitatea corpului, și când părțile lui ajung rigide în sine, atunci a sosit și moartea. (…). … statul este individ, și în individualitate este conținută în chip esențial negația. Deși, așadar, un număr de state se constituie într-o familie, totuși uniunea aceasta, ca individualitate, trebuie să-și creeze o opoziție și să nască un dușman. Din războaie, popoarele ies nu numai întărite, ci adesea națiuni inconciliabile în sine câștigă, datorită unor războaie îndreptate în afară, liniște înăuntru”[5]. Pare că ne confruntăm aici cu cel mai dogmatic și mai agresiv conservatorism posibil; manipularea, identificarea unui țap ispășitor extern pentru problemele interne, sunt practici politice întotdeauna revoltătoare. Dar Hegel nu a terminat: „necesitatea războiului (…), care menține de asemenea sănătatea etică a popoarelor în indiferența ei față de modurile-determinate ale lor și contra obișnuinței cu ele și de devenirea lor rigidă, întocmai cum mișcarea vânturilor ferește de încropire apa mărilor; putrezire în care ar transpune-o o liniște durabilă și stare asemănătoare în care ar pune popoarele o pace durabilă (…)”[6]. În sfârșit, „Războiul este spiritul și forma în care momentul esențial al substanței etice, libertatea absolută a existenței-de-sine etice față de orice fel de existență, este dat în realitatea și confirmarea sa. Întrucât, pe de o parte, războiul face ca sistemele singulare ale proprietății și independenței personale, ca și personalitatea singulară însăși, să simtă puterea negativului, pe de altă parte, tocmai în el această esență negativă se ridică ca păstrătoare a întregului; tânărul viteaz în care femeia își găsea plăcerea, principiul asuprit al ruinii și al distrugerii, apare la lumină și este ceea ce are valoare. Acum forța naturală și ceea ce apare ca hazard al norocului hotărăsc asupra ființării esenței etice și asupra necesității spirituale; fiindcă ființa etică se sprijină pe forță și noroc, este deja decis că ea s-a prăbușit. – Așa cum înainte numai penații (zeii căminului la romani, n.m.) dispăreau în spiritul poporului, tot astfel spiritele vii ale popoarelor dispar acum, prin propria lor individualitate, într-o comunitate universală, a cărei universalitate simplă este lipsită de spirit și moartă și a cărei vitalitate este individul singular ca singular”[7].

Sigur că izolând aceste pasaje din context (Karl Popper), sau procedând mai sofisticat, dar esențialmente la fel de impropriu (Bertrand Russell), unii comentatori au putut să îl identifice pe Hegel cu absolutismul prusac și mai apoi cu agresiunea nazistă la adresa întregii Europe și a lumii, până la urmă, considerându-l un fel de precursor al lui Martin Heidegger. Dar lucrurile nu stau nici pe departe așa. Hegel consideră războiul un fel de preambul al recunoașterii, concept central al filosofiei sale. Este binecunoscută povestea dialecticii stăpân-sclav din Fenomenologie și din Filozofia spiritului pentru a o relua aici amănunțit[8]. Ideea este că doar prin depășirea de către fiecare a propriei condiții limitate și iraționale ambii pot deveni în cele din urmă cetățeni ai unor state moderne, birocratic-raționale, spațiu în care se pot regăsi și recunoaște pe fiecare de la egal la egal, consolidând astfel democrația, istoria înțeleasă ca progres al libertății fenomenologice și, implicit, avansul spiritului global. Însă nu prea este corelată suficient ideea luptei permanente dintre stăpân și sclav cu ideea războiului ca inevitabilitate fenomenologică în procesul de creare al unei conștiințe universale purtătoare și înfăptuitoare de spirit.

Să ne oprim puțin asupra lumii în care trăia, gândea și scria Hegel, lumea europeană din prima jumătate a seolului XIX. O lume dominată de războaiele napoleoneene la zeci de ani după înfrângerea lui Napoleon. O lume în care tocmai aceste războaie, având ca filosofie subiacentă iluminismul, impulsionaseră conștiințele naționale și procesele de edificare statală care se vor întinde pe întreaga durată a secolului XIX și până la apariția statelor independente în Lumea a Treia, demers practic neîncheiat, așa cum este și postcolonialismul, de altfel. Învingând Prusia, Napoleon a avut o influență colosală asupra configurării, mai degabă decât a renașterii conștiinței naționale germane, spațiul german fiind arbitrar divizat timp de mai multe secole de către marile puteri europene. Să nu confundăm naționalismul cu procesele de construcție statală; deși par superpozabile și sunt interdependente, sunt totuși două fenomene politico-sociale distincte. Un mare admirator al statului ca vehicol al dreptului, al producerii de cetățeni responsabili și cât mai împliniți civic, ca „mers al lui Dumnezeu prin lume”[9] – Hegel nu este deloc un admirator al naționalismului, pe care chiar îl ia în derâdere în forma romantică în care i-a fost contemporan[10] – deși multă lume îl etichetează pe nedrept ca naționalist și slujitor servil al militarismului prusac.

Filosofia lui Hegel este profund istorică și cumulativă, asta se uită deseori. În etapa în care a trăit, se poate considera fără niciun impediment că lupta istorică pentru recunoaștere – pe care Marx a adaptat-o ulterior ca luptă de clasă – era inextricabil legată de războaie. Nici astăzi războaiele nu au fost complet eradicate; dimpotrivă, paradisul capitalist și aparent postmodern al Statelor Unite și al Europei unite își extrage condițiile de posibilitate și din instabilitatea, violența și dependența Lumii a Treia sau a Orientului Mijlociu în raport cu aceste oaze de liniște și prosperitate într-o lume tot mai agresivă și mai puțin predictibilă. Totuși, putem spune că lupta globală pentru recunoaștere, purtată, așa cum am văzut, între indivizi, comunități, societăți și state, într-un furnicar permanent, contradictoriu, haotic dar, în determinațiile sale esențiale, inteligibil – a trecut de perioadele în care războiul reprezenta una dintre principalele sau chiar principala sa dimensiune. Astăzi, lupta pentru recunoaștere s-a mutat în mare măsură pe coordonate economice și, în paralel sau deasupra acestora, pe coordonate simbolice și culturale. Desigur, toate acestea au existat și când războiul era cel mai vizibil instrument al luptei istorice pentru recunoaștere, luptă care cel mai adesea a căpătat forma unei lupte pentru dominație; nu trebuie însă să vedem în lupta pentru dominație altceva decât o recunoaștere distorsionată, unilaterală, care produce prin propria-i insuficiență necesitatea unei recunoașteri de pe poziții tot mai compatibile, adică tot mai egale. Recunoașterii nu îi mai este deci constitutiv războiul; este inutil, contraproductiv și perdant să absolutizăm și să universalizăm ceea ce nu este decât o formă, ulterior o dimensiune centrală și mai apoi una dintre multele componente ale luptei istoric-globale pentru recunoaștere.

Metodologie

Textul de față pornește de la două ipoteze fundamentale. Prima este aceea că Brexitul, deși o evidentă eroare politică, conține în sine posibilitatea unei resemnificări discusive de anvergură atât a UE, cât și a Marii Britanii. A doua este aceea că UE, ca ideal, s-a îndepărtat progresiv de realitatea socială și politică din ultimele decenii amenințând, în contextul recentei crize economice globale, să o strivească pur și simplu prin politicile de austeritate adoptate. Așa cum voi încerca să argumentez, filosofia politică hegeliană este deosebit de relevantă pentru ambele ipoteze de lucru.

Întrebările la care încerc să răspund de-a lungul articolului sunt următoarele: cum va afecta Brexit-ul coerența politică și filosofică a UE? Dar pe ce a Marii Britanii? Cum se va încadra Brexit-ul în perspectiva schimbărilor tehnologice radicale care vor reconfigura brusc și iremediabil piața globală a muncii, nu numai pe cea europeană sau pe cea britanică? Și, în sfârșit, de ce manipularea politică aflată la baza votului majorității britanicilor pentru părăsirea UE a funcționat în cele din urmă, deși aceasta este doar una dintre cauzele majore ale acestui indezirabil deznodământ?

Evident, metoda principală pe care am utilizat-o în cadrul acestui demers științific este aceea a analizei filosofice a evenimentului politic care a fost Brexit-ul preponderent cu ajutorul temelor și conceptelor specifice filosofiei politice hegeliene. Adițional, am utilizat și elemente de analiză critică de discurs.

Brexit: o interpretare hegeliană

Acestea fiind spuse, să trecem la Brexit. Parametrii fundamentali ai acestuia sunt cunoscuți, așa că nu am să insist asupra lor. Glosând pe marginea temerilor propriilor cetățeni legate de scăderea nivelului de trai, imigrație și, în general, insuficienta menajare a sensibilității britanice în cadrul construcției europene, fostul premier David Cameron a promis în timpul campaniei electorale din anul 2014 un referendum asupra oportunității rămânerii Marii Britanii în interiorul UE. A procedat în acest fel populist, cum deseori s-a afirmat, având o miză plurivalentă: obținerea de noi concesii din partea Bruxeless-ului, oferirea de satisfacție aripii naționaliste din cadrul Partidului Conservator pe care îl conducea, și care se apropia îngrijorător de mult de populismul de extrema dreaptă gen UKIP și, nu în ultimul rând, capitalizarea politică a nemulțumirilor electoratului britanic eurosceptic[11]. Referendumul a avut deci o miză politică locală, britanică, nu una europeană. Și totuși, în ciuda faptului că fostul premier a reușit să obțină respectivele concesii din partea UE, sfătuind tardiv electoratul să voteze împotriva ieșirii Marii Britanii din comunitatea europeană, după ce ani de-a rândul a argumentat în favoarea acestei opțiuni politice – britanicii au ales să se despartă de UE[12]. Ca în cazul referendumurilor pentru validarea tratatului constituțional european (Franța și Olanda), validat ulterior pe cale parlamentară, populației îi se cerea practic să certifice o alegere luată deja anterior prin intermediul unor negocieri politice. Exact ca în cazul acestor referendumuri, și rezultatul referendumului britanic a fost cu totul diferit de cel așteptat, confirmând dilemele pe care democrația directă exercitată prin aceste mijloace se repercutează asupra democrației reprezentative, asupra aleșilor nevoiți acum să pună în practică o decizie extrem de dificilă, ale cărei costuri electorale vor fi plătite din plin în viitorul apropiat[13].

O decizie cu siguranță ireversibilă, în ciuda artificiilor juridice prin intermediul cărora parlamentul britanic ar putea invalida referendumul, riscându-și astfel credibilitatea dobândită de-a lungul secolelor. Reiese foarte clar din acest rezultat confirmarea maximei hegeliene conform căreia orice scop individual, limitat, conține în sine premisele unui scop superior, care îl depășește și asupra căruia nu are niciun control. David Cameron nu este primul și nici ultimul lider care să o valideze, la fel cum nu au fost nici Nikita Hrușciov atunci când a aplicat destalinizarea, nici Mihail Gorbaciov, arhitectul politicii glasnost și al perestroikăi. „Construcția unei case este mai întâi un scop lăuntric, o intenție. Acestuia îi stau în față ca mijloace felurite elemente, iar ca materiale: fierul, lemnul, piatra. Elementele sunt folosite pentru prelucrarea materialului: focul pentru a topi fierul, aerul pentru a încinge focul, apa ca să pună roatele în mișcare pentru tăierea lemnului etc. Rezultatul este că aerul, care a fost de ajutor, este stăvilit de casă, cum la fel sunt stăvilite și șuvoaiele de apă ale ploii, ca și primejdia focului, în măsura în care rezistă la incendiu. Pietrele și grinzile se supun legii gravitației, ele trag în jos, spre adânc, dar cu ele se construiesc pereți ce se ridică în sus. Astfel, elementele sunt folosite potrivit naturii lor, contribuind la obținerea unui rezultat prin care li se pun limite. La fel se satisfac și pasiunile, realizându-se atât pe ele, cât și scopurile lor, potrivit determinării lor naturale, ele contribuie la crearea edificiului societății omenești, dând prin aceasta dreptului și ordinii puterea împotriva lor însele”[14].

Acum, că Brexitul a avut loc și nu se mai poate face nimic în această privință, ne interesează ce au pierdut și ce au câștigat britanicii de pe urma lui, mai ales cine. Este clar că, din punct de vedere al mobilității transnaționale intraeuropene, britanicul de rând a pierdut considerabil. Din punct de vedere al mobilității capitalului pe piața unică europeană, scutirile de taxe reprezintă o pierdere enormă pentru antreprenoriatul britanic, ținând cont de faptul că aproximativ 45% dintre exporturile britanice ajung pe piața unică, în timp ce 53% dintre importuri provin tot de aici[15]. Ce s-a câștigat? Înțelepciune. Experiență. Și un fals sentiment de recuperare politică a propriei țări.

În general, toate categoriile sociale britanice au și vor avea de suferit, mai mult sau mai puțin, de pe urma Brexit-ului, chiar dacă economia britanică nu s-a contractat atât de mult pe cât se anticipase în urma rezultatului referendumului, deși lira sterilină s-a depreciat simțitor. Cum s-a pronunța Hegel în privința acestui deznodământ? Înclin să cred că în felul următor: „Un mare spirit a ridicat public întrebarea dacă este îngăduit să se înşele un popor. Ar fi trebuit să se răspundă că un popor nu poate fi înşelat în ce priveşte baza sa esenţială, esenţa şi caracterul determinat al spiritului său, dar că asupra modului în care el are ştiinţă de acest spirit şi în care, potrivit acestui mod, el îşi judecă acţiunile sale, evenimentele etc., el este înşelat de sine însuşi[16]. Orice popor se înșeală, sistematic și deseori grav. Eroarea, pe care Hegel o numește „cunoaștere” aflată „în inegalitate cu substanța ei”, repezintă un moment esențial și inevitabil al adevărului prospectiv și face parte instrinsec din ființa dialectică a acestuia[17]. Nu numai că orice popor are dreptul să se înșele, dar orice popor trebuie neapărat să se înșele în procesul istoric al descoperirii sale ca esență, în procesul tranziției de la ființa-în-sine la ființa-pentru-sine. Pe cale de consecință, este preferabil să optăm pentru optimismul hegelian din Fenomenologie decât pentru pesimismul, fie el și superficial, din Principiile filosofiei dreptului: „Când se pune întrebarea generală dacă este îngăduit de a se înșela un popor, răspunsul ar trebui să fie, de fapt, că întrebarea nu servește la nimic, căci este imposibil de a înșela în această materie un popor. Aramă în loc de aur, monedă falsă în locul monedei bune pot fi vândute în mod izolat; poți convinge pe cineva că o bătălie pierdută este o bătălie câștigată sau pot fi făcute crezute pentru un timp alte minciuni despre lucrurile sensibile sau alte date singulare; dar, în cunoașterea esenței în care conștiința posedă certitudinea nemijlocită a ei înseși, gândul înșelării este cu totul înlăturat”[18].

Dincolo de toate, faptul că cetățenii britanici au spus nu Europei unite, în ciuda rezultatului anticipat al referendumului, reprezintă un mare semnal de alarmă pentru UE însăși, care trebuie urgent reconfigurată la nivel politic, economic și social. Mai reprezintă de asemenea și validarea principiului hegelian conform căruia oamenii nu învață absolut nimic din istorie, lăsându-se ghidați în principal de propriile interese și pasiuni; acestea însă pun bazele unor consecințe care cu timpul ajung să li se împotrivească, extinzând sfera dreptului și implicit a spiritului.

UE a fost înființată pe principii filosofico-politice ferme. Drepturile omului, așa cum au fost ele teoretizate în cosmopolitismul kantian, bazate pe imperativul categoric de a îi percepe și trata pe ceilalți drept scopuri, nu mijloace, și conducând în ultimă instanță spre idealul unei păci eterne[19] –  reprezintă unul dintre acestea. Hegel este însă foarte critic în raport cu ideea de drepturi ale omului, dar și față de pacea cosmopolită kantiană. Recunoscând că, momentan, spiritul lumii se află în dezacord cu forma sa, un dezacord care, gradual, va deveni tot mai puțin pronunțat, Hegel opinează că nu este nevoie, pentru a înfrunta duritatea realității, să ne refugiem în „lipsa de orice formă a cosmopolitismului”, nici în „vidul drepturilor umanității”, respectiv în „vidul egal al unui stat al popoarelor și al republicii mondiale (abstracții și formalități care conțin tocmai contrarul naturii vii a eticului  (statului, n.m.) și sunt, în esența lor, protestante și revoluționare față de individualitate)”[20]. Altfel spus, „nimic nu se întâlnește azi mai des decât plângerea că aceste idealuri făurite de fantezie nu se realizează, că aceste minunate viduri sunt distruse de realitatea rece. Ele pier izbindu-se de-a lungul vieții de stânca dură a realității, deoarece de la început nu pot fi decât subiective, creații ale unei individualități izolate, care se consideră pe sine drept cea mai înaltă și mai înțeleaptă. De altfel, ele nici nu au ce căuta aici. Într-adevăr, ceea ce individul urzește în singurătatea sa nu poate constitui lege pentru realitatea generală, precum nici legea universală nu este destinată indivizilor izolați care pot fi mult dezavantajați de ea”[21].

Ca idealuri ale unor particularități exacerbate, ale unor indivizi care le gândesc și scriu despre ele izolat, având ulterior pretenția ca ele să fie identificate cu devenirea emancipatorie a lumii, drepturile omului și cosmopolitismul sunt pur și simplu ridicole. Doar în măsura în care se lucrează în comun, politic, juridic și economic pentru edificarea acestora, doar atunci se poate contabiliza cu adevărat progresul spiritului, dincolo de anticipările abstracte și izolate ale acestuia. Altfel spus, fapte, nu vorbe. Și cum indivizii nu sunt altceva decât simple „accidente” ale istoriei, în sensul în care puteau la fel de bine să nu existe, accidente care, paradoxal, reprezintă, prin însăși negarea lor, depozitarele ultime ale conceptelor aflate în căutarea rațiunii, conceptul însemnând, la Hegel, fructificarea potențialului plurivalent al individului în scopuri raționale[22] – rezultă că niciun proiect politic de anvergură nu se poate baza pe accidente, pe inconsistența fenomenologică a diversului sensibil, ci numai pe rațiunea care integrează conceptual particularitățile, indivizii, plasându-i într-o perspectivă emancipatorie.

În altă ordine de idei, logica hegeliană înțelege vorbele ca fiind fapte și faptele ca fiind vorbe. Toate acestea se întâmplă însă prospectiv, în timp; vorba, gândul fără faptă rămâne steril și în cele din urmă mort, în timp ce fapta fără gând este în cel mai bun caz nesăbuită, dacă nu chiar pernicioasă. Ideile kantiene insuficient acoperite empiric și-au găsit cu siguranță o frumoasă expresie în filosofia unificării europene. Cu alte cuvinte, drepturile omului și cosmopolitismul contemporan nu mai sunt de mult simple idei filosofice așternute pe hârtie sau pe laptop în singurătatea biroului de lucru al intelectualilor. Sunt cu adevărat bunuri comune, la a căror aplicare au participat mii de politicieni, juriști, universitari, birocrati, polițiști, jandarmi, militari; respectându-le și asigurând respectarea lor pentru ceilalți, putem spune că toți cetățenii europeni reprezintă subiecți măcar pasivi, dacă nu activi, ai dreptului comunitar, această sinteză reușită de cosmopolitism[23] și drepturi ale omului.

De ce s-au revoltat însă britanicii împotriva modelului european de cosmopolitism și drepturi ale omului? Acesta a asigurat stabilitatea și, cel puțin până în anii 1970, prosperitatea generalizată a Europei postbelice, împiedicând un nou război mondial și generând o perioadă de stabilitate politică și succes economic nemaivăzută în istoria Europei. Pentru Hegel, răspunsul ar putea consta în neimplicarea efectivă a majorității cetățenilor europeni în luarea deciziilor politice ale UE. În deficitul democratic, pentru a utiliza o expresie mult mai familiară. Dacă prima generație de după al doilea război mondial era mulțumită să trăiască și să-și poată crește copii în pace și într-un climat de predictibilitate politică, economică și socială, următoarele generații nu au mai fost atât de docile în raport cu autoritatea supranațională a Bruxeless-ului, nici măcar în raport cu propriile autorități naționale. Ceea ce sociologul american Ronald Inglehart a numit „revoluția postmaterială” sau „revoluția tăcută”[24] reprezintă cu mult mai mult decât  simplă angoasă adolescentină generalizată: este vorba despre necesitatea presantă a fiecărei generații de a oferi propriile răspunsuri la problemele lumii în care trăiește. În termeni hegelieni, „Impulsurile și înclinațiile pe care le are omul sunt puterea lui; satisfăcându-le, omul este mulțumit. Religia învață că zeii sunt puterile care îl stăpânesc pe om. Tot astfel legile; omul trebuie să fie mulțumit când ascultă de legi, și el trebuie să presupună că și ceilalți sunt mulțumiți când se supun legilor. Dar reflexia face ca omul să nu se mai mulțumească să asculte de legi ca de o autoritate și de o necesitate exterioară, ci el vrea să se satisfacă prin sine însuși, să se convingă pe calea reflexiei sale de ceea ce este pentru el obligatoriu, care este scopul și ce trebuie el să facă pentru acest scop?”[25].

Problema deficitului democratic este una generalizată la nivelul întregii Uniuni. Alături de problema socială identificată de Paul Magnette, favorizarea cetățenilor educați și poligoți în detrimentul cetățenilor mai puțin educați și ca vorbesc exclusiv limba natală[26], aceasta se constituie într-una dintre provocările majore căreia trebuie să îi facă față proiectul european pentru a supraviețui și a se consolida în aceste vremuri atât de turbulente.

Trăgând linie, putem afirma că UE reprezintă un ideal cosmopolit a cărui distanță față de realitate a fluctuat de-a lungul timpului. Până în anii 1970, atunci când proiectul european rămăsese fidel valorilor fondatoare cosmopolite și social-democrate, distanța era în curs de estompare; în ultimele decenii, când keynesianismul a fost înlocuit de neoliberalismul tranșant de inspirație tatcherist-reaganiană, inegalitățile economice și sociale existente la nivelul Uniunii s-au amplificat, chiar dacă tendințele supranaționale, acelea care transformă UE într-o entitate politică tot mai coerentă și mai funcțională (administrativ) atât în plan intern, cât și în plan extern – s-au intensificat. Pe cale de consecință, distanța dintre ideal și realitate a început să crească, dublată fiind și de sentimentul unei nereprezentativități accentuate a cetățenilor europeni de către instituțiile comunitare. Dacă adăugăm la acest set de probleme și chestiunea puternic inflamată mediatic și electoral a migrației dinspre Orientul Mijlociu, în special din Siria sfâșiată de război, respectiv constrângerile deloc neglijabile monedei euro asupra economiei britanice, ale cărei exporturi au scăzut în termeni de competitivitate de când aceasta a fost pusă în funcțiune în 1999[27] –  situația devine cu adevărat îngrijorătoare.

Sau, cum ar spune Hegel, idealul poate fi uneori prea mult pentru realitatea imperfetă, amenințând efectiv să o distrugă: „Când în general, un ideal conține în el un adevăr datorită Ideii (raționale, n.m.), datorită conceptului, el nu este o himeră, este adevărat; și un astfel de ideal nu este ceva de prisos, ceva lipsit de forță, ci el este realul. Adevăratul ideal nu trebuie să fie real, ci el este real și el singur este realul; – așa credem mai întâi. Când o idee este prea bună pentru existență, greșeala este a idealului însuși. Republica platonică ar fi o himeră nu pentru că omenirea nu ar avea o atare perfecțiune, ci fiindcă ea, această perfecțiune, ar fi prea rea pentru omenire. Realitatea este prea bună; ceea ce e real este rațional. Însă trebuie să știm să deosebim ce este de fapt real; în viața de toate zilele, totul este real; există însă deosebire între lumea fenomenelor și realitate. Și realul posedă existență exterioară; aceasta se prezintă arbitrar, accidentalitate, așa cum în natură există de-a valma arbori, case, plante. Suprafața domeniului moralității, acțiunile oamenilor au mult rău în ele; în acest domeniu multe ar putea fi mult mai bune. Când vrei să cunoști substanța, trebuie să pătrunzi prin ceea ce se află la suprafață. Oamenii vor fi totdeauna vicioși, stricați; aceasta nu este Ideea. La suprafață se încaieră pasiunile; nu aici este realitatea substanței. Temporalul, trecătorul există, desigur, și poate cauza omului multe necazuri, dar cu toate acestea temporalul nu este adevărata realitate, așa cum nu este nici particularitatea subiectului, dorințele, înclinațiile lui”[28].

Apare în acest citat celebra și notoriu eronat înțeleasa idee hegeliană a realității ca rațiune, idee emisă pentru prima dată în prefața Principiilor filosofiei dreptului[29]. Ea trebuie înțeleasă strict în continuitatea dialectico-istorică ce caracterizează întreaga filosofie hegeliană. Nu este vorba de actualul real, cu atât mai puțin de realul trăit de Hegel acum două secole, ci de realul prospectiv; acela este rațional, în măsura în care se revelează sieși ca rațiune autoconstitutivă. Lucrurile trebuie înțelese întotdeauna în curgerea lor, nu decupate speculativ ca instantaneu, ca fotografie a unei dialectici care își pierde orice înțeles atunci când este fixată în timp și spațiu. Filosoful însuși era nedumerit și chiar revoltat de această fundamentală carență de interpretare a sintagmei sale[30].

Ce are aceasta de-a face cu Brexit-ul? Simplu: raționalul este idealul care ghidează realitatea în direcția împăcării omenirii cu propriile sale idei în sens emancipatoriu; idealul nu se poate confunda sau substitui cu realitatea, pentru că o distruge. Iar când idealul unei UE răvășită de o criză economică prelungită, de un deficit democratic și social resimțit mai apăsător tocmai din cauza acestei crize și, în sfârșit, de migrația prost coordonată și utilizată pe post de combustibil mediatic și electoral a refugiaților din Orientul Mijlociu și a migranților de pretutindeni, inclusiv din Europa de Est, respectiv pe post de mână de lucru ieftină și calificată pentru capitalul european a cărui expansiune este amenințată pe termen mediu și lung de insuficiența acestei prețioase resurse – devine tot mai vulnerabil, această UE constată surprinsă că disciplina spartană a austerității pe care a impus-o tehnocratic cetățeanului de rând nu a fost o alegere inspirată, mai ales că, dacă punem corelativ problema distribuției costurilor crizei, acesta nu a fost nici pe departe echitabilă, băncile care au produs-o fiind capitalizate de către state prin diminuarea bugetelor sociale. Am putea spune chiar că în acest caz a fost în joc nu perfecțiunea, ci ipocrizia prin care au fost justificate măsurile de austeritate pentru salvgardarea unor interese private având prea puțin sau deloc de-a face cu interesele generale ale societăților din cadrul UE. Așa cum ne amintim, a fost invocată deseori libertatea economică, strâns legată, în optică neoliberală, de cea individuală, pentru a argumenta în favoarea acestei abordări a crizei de către elitele europene. Hegel însă ne avertizează: „Trebuie să fim foarte atenți când se vorbește de libertate dacă nu cumva îndărătul ei se ascund de fapt interese particulare”[31].

Concluzii provizorii: alienarea (britanică şi nu numai) în sperspectivă

După toate acestea, rămâne celebra întrebare: ce-i de făcut? Marea Britanie nu poate avea un viitor autentic în afara UE. Dar a fost întotdeauna un membru insolit al comunității europene, privilegiat și greu de mulțumit în același timp. Rațiunile sunt și istorice, și economice, și geopolitice. Brexit-ul este, pentru britanici, șansa unui nou început, conștientizat și asumat, în cadrul proiectului european. Evident, în viitor. La urma urmelor, întreaga istorie ca desfășurare progresivă a cunoașterii de sine a umanității a început cu păcatul originar, consideră Hegel[32]. În concluzie, „cunoașterea, moment necesar în cultura popoarelor, apare (…) ca o perversiune, ca o cădere în păcat. O atare epocă, în care apar întorsăturile gândului, trebuie să intervină în cultura unui popor; ceea ce este considerat apoi ca fiind un rău, pentru vechea orânduire, pentru vechea soliditate. Însă acest rău al gândirii nu poate fi oprit prin legi etc.; el poate și trebuie să se vindece prin el însuși, când, prin gândirea însăși, gândirea este realizată în chip adevărat”[33].

Continuând ideea hegeliană, „perversiunea” Brexit-ului a fost făcută posibilă tocmai de către elita politică conservatoare și de către vocile populiste de extrema dreaptă, atât de prezente în spațiul public britanic și european în ultimii ani. Acestea au echivalat scăderea nivelului de trai al britanicului de rând și creșterea numărului de imigranți, de fapt benefică pentru economia britanică per ansamblu, respectiv cu imixtiunile supranaționale ale Bruxelles-ului în afacerile interne ale Marii Britanii. În realitate, neoliberalismul galopant care a generat criza economică de acum aproape un deceniu a fost podus în Statele Unite și în Marea Britanie însăși, avându-i drept protagoniști, la începutul anilor 1980, pe președintele american Ronald Reagan și pe premierul britanic Margaret Tatcher. Desigur, acest aspect nu disculpă politicile pro-austeritate ale UE, numai că ele nu l-au influențat atât de mult pe cetățeanul britanic pe cât au făcut-o politicile neoliberale sistematice ale propriilor sale guverne, care au redus pe cât au putut influența politicilor sociale europene pe teritoriul Marii Britanii[34].

Înainte de a fi europeană, problema Brexitului este una de extracție națională, britanică. Cum ar putea cetățenii britanici să se înșele mai puțin în privința viitorului lor politic de acum încolo? Hegel pare destul de opac în această privință. Pe de o parte, este foarte grijuliu în direcția păstrării echilibrului politic și consideră că „eticul” (statul), nu trebuie să avantajeze nicio „potență” (categorie socială) în detrimentul alteia sau a altora. „Autoritatea reală” trebuie să fie permanent constrânsă de „autoritatea posibilă”, de potențialul superior al acesteia, în cadrul echilibristicii politice cotidiene. Hegel consideră că viața politică a cetății se îmbunătățește gradual prin intermediul educației. Până atunci – și aici avem de-a face cu o latură mai elitistă a marelui filosof – „plebea” nu ar trebui să aibă acces la deciziile politice din simplul motiv că nu este educată în spiritul interesului comun, ci își urmează instinctiv propriile scopuri particulare, egoiste și chiar dăunătoare relativ la întregul social[35]. Nu numai că este insuficient educată; „plebea” este un produs al proastei guvernări și unul dintre cele mai mari pericole pentru bunăstarea și robustețea instituțională a statului[36]. Pe de altă parte – și aici Hegel îl anticipează substanțial pe Marx – tendința înspre tehnicizare a economiilor industriale moderne sau, cum ar spune Marx, înlocuirea capitalului variabil (mână de lucru) de către cel fix (tehnologie)[37] – este una inevitabilă; ca atare, sărăcia, „armata industrială de rezervă”, în termeni marxiști[38], va coexista inevitabil cu progresul industrial; depinde numai și numai de conducerea statelor ca această problemă să fie cât mai bine gestionată cu putință și să nu se transforme într-un factor cu potențial subversiv la adresa stabilității politice existente. Dimpotrivă, Marx speră întocmai la acest deznodământ[39].

Întermenii lui Hegel, „Ceea ce îi nemulțumește pe oameni din punct de vedere moral (este însă vorba de o nemulțumire care e în oarecare măsură spre binele lor) este faptul că prezentul nu corespunde scopurilor pe care ei le socotesc drepte și bune (îndeosebi în ce privește orânduielile actuale ale statului); ei opun existenței reale ceea ce consideră că ar trebui să fie adecvat naturii lucrurilor. Aici nu interesul particular, nu pasiunea își cer satisfacerea, ci rațiunea, dreptul, libertatea; înarmată cu acest titlu, revendicarea de mai sus își înalță cu mândrie capul, fiind îndreptățită nu numai la nemulțumire, dar chiar la revoltă față de starea în care se află lumea”[40]. Echilibrul politic trebuie păstrat, cu alte cuvinte, dar nu cu prețul progresului politic. Dimpotrivă, progresul politic este întotdeauna mai important decât echilibrul politic dar, în calitate de conținut al istoriei, acesta nu trebuie să-i bruscheze inutil formele temporare (diferitele regimuri politice existente la un moment dat).

În contextul automatizării progresive a economiei globale și a anticipării scăderii numărului de slujbe cu aproape 50% în următorii 25 de ani[41], nu numai Marea Britanie ci întreaga Uniune Europeană și întreaga lume industrializată se vor confrunta fie cu o instabilitate socială și politică de proporții, fie vor fi proiectate într-un viitor al abundenței robotizate, foarte puțin diferită în conținut de lumea lipsită de clase a utopiei filosofice marxiste. În această privință – pentru că în această pespectivă trebuie înțeles și plasat Brexit-ul, în cele din urmă, dincolo de revolta cultural-națională care i-a oferit forma imediată – nu sunt, pe urmele lui Hegel, foarte optimist, cel puțin nu într-o primă fază. Asta deoarece munca reprezintă pentru el activitatea umană definitorie – idee pe care a preluat-o și Marx. În termeni hegelieni, munca, indiferent că este fizică sau intelectuală, reprezintă singurul nostru mijloc de a depăși alienarea necesității, interiorizând-o ca libertate asumată[42]. Alienarea hegeliană este substanțial diferită de cea marxistă; din rațiuni de spațiu și coerență argumentativă, nu voi insista asupra acestui subiect. Ceea ce este important rezidă în faptul că, prin muncă, oamenii își apropie lumea, transformând-o în ceva propriu, ceva ce le aparține; prin muncă, angoasele de tot felul și teama anxioasă de necunoscut, producătoare de prejudecăți, superstiții și diverse violențe și atrocități, în cel mai rău caz, respectiv de idile romantice aristocratice, în cel  mai bun caz – sunt depășite; nu în ultimul rând, prin muncă, omul se împacă nu numai cu natura, ci cu întreaga realitate înconjurătoare, contribuind astfel la progresul spiritului prin intermediul rațiunii totalizante ca autoînfăptuire la scară istorică și globală.

Ori, dacă munca este preluată treptat de către roboți, chiar și în favoarea noastră, înseamnă că am ieșit complet din sfera necesității pentru a intra în cea a libertății, așa cum spera Marx, chiar dacă prin alte mijloace decât revoluția globală? Câtuși de puțin. Bunăstarea generalizată, dacă ar fi să credităm puțin probabilul scenariu de mai sus, alături de alternativa sa haotică, nu va satisface decât prima sau primele generații care o vor experimenta. Următoarele o vor resimți ca pe ceva străin, ceva pentru care nu au muncit, ceva care nu le aparține. Și vor căuta să dea un nou tip de răspuns lumii în care vor trăi și problemelor aferente acesteia, lume pe care nu avem cum să o anticipăm sau să o înțelegem – Hegel însuși avea oroare de anticiparea viitorului[43] – un răspuns pe măsura provocărilor lansate de aceasta. „În această civilizație industrială, în profitarea reciprocă a unuia de celălalt și în exploatarea celorlalți își face apariția, pe de o parte, cea mai dură cruzime a sărăciei, pe de altă parte, dacă lipsurile ar fi să fie înlăturate, indivizii vor trebui să apară bogați, încât, eliberați de munca necesară pentru saisfacerea trebuințelor lor, se vor putea dedica de acum intereselor mai înalte. Din cuprinsul acestei abundențe este alungat apoi, fără îndoială, veșnicul spectru al unei dependențe fără sfârșit, iar omul este pus la adăpost față de ceea ce are întâmplător câștigul și nu mai este înglobat în murdăria acestuia. În schimb însă, el nu e nici în cel mai apropiat mediu al său atât de acasă, încât acesta să i se înfățișeze ca propria sa operă. Cu ceea ce se înconjoară el nu e produs de el însuși, ci este luat din provizia a ceea ce există deja și e produs de alții, și anume cele mai adesea în mod mecanic și deci formal, ajuns la el de abia printr-un lung lanț de sforțări și de tebuințe străine”[44].

Consider, și am încercat să o demonstrez de-a lungul prezentului eseu, că un eveniment ca Brexit-ul poate fi analizat fructuos cu ajutorul filosofiei politice hegeliene. Totuși, conceptele hegeliene sunt destul de generale și ocazional ambigue, așa că cercetarea ar putea fi continuată într-un mod mai aplicat, de exemplu, prin analiza referendumului britanic și a implicațiilor sale prin intermediul filosofiei politice a lui Jean Jacques Rousseau. În al său eseu despre originea inegalității dintre oameni, Rousseau se pronunța împotriva democrației reprezentative și pentru democrația directă (care poate lua, în condițiile de astăzi, forma referendumului), argumentând că suveranitatea nu este divizibilă și, ca atare, corpul politic per ansamblu nu se poate reprezenta pe sine însuși, ci doar acționa ca o comunitate civică bine închegată[45]. La fel, o analiză foucaldiană a raportului putere-cunoaștere care a condus la Brexit ar fi de asemenea utilă. Cu siguranță nu ar strica nici o explicație și o interpretare a ceea ce s-a întâmplat în cheia economiei politice de factură marxistă, insistându-se asupra raporturilor complexe dintre capitalul internațional, capitalul național și societățile la rândul lor divizate în funcție de nivelul de trai, educație și așteptări.


[1] Philip Webster, Inside Story. Politics, Intrigue and Treachery from Tatcher to Brexit, William Collins, Londra, 2016, pp. 14-30.

[2]G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, sau elemente de drept natural și de știință a statului, traducere de Virgil Bogdan și Constantin Floru, Editura IRI, București, 1996, p. 325.

[3]  Alexandre Kojève, Noțiunea de autoritate, traducere de Dumitru Țepeneag, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012.

[4] G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Editura Humanitas, Buurești, 1997, p. 77; subl. în orig.

[5] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, pp. 316-317.

[6] G.W.F. Hegel, Studii filozofice, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967, p. 290.

[7] G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Editura IRI, București, 2000, p. 275; subl. în orig.

[8] Hegel, Fenomenologia spiritului, pp. 116-120; G.W.F. Hegel, Enciclopedia Științelor Filozofice. Filozofia spiritului, traducere de Constantin Floru, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 209-216.

[9] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, pp. 240-244, 245-246, 253.

[10] G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, pp. 561, 567, 575-576.

[11] Andrew Glencross, Why the UK Voted for Brexit. David Cameron’s Great Miscalculation, MacMillan Publishers LTD., Londra, 2016, p. 64; Valentin Naumescu, „Înainte și după Brexit”, în Sorin Bocancea, coord., Europa după Brexit, editura Adenium, Iași, 2016, pp. 41-54.

[12] Philip Webster, Inside Story, pp. 288-296; Tim Shipman, All Out War. The Full Story of How Brexit Sank Britain’s Political Class, Londra, William Collins, 2016, pp. 131-160.

[13] Glencross, Why the UK Voted for Brexit, pp. 67-70.

[14] G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici și Radu Stoichiță, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, pp. 51-52; subl. în orig.

[15] Radu Magdin, „Criza antrenată de Brexit – mai mult pericol decât oportunitate”, în Bocancea, Europa după Brexit, p. 171.

[16] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, p. 310.

[17] Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 29.

[18] Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 318; subl. în orig.

[19] Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, traducere de Rodica Croitoru, Editura Științifică, București, 1991, pp. 82-83, 200-203.

[20] Hegel, Studii filozofice, p. 327.

[21] Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, 1997, pp. 36-37; subl. în orig.

[22] G.W.F. Hegel, Știința Logicii, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966, pp. 538-539, 573-574, 578-580, 583, 593-595.

[23] Pentru o analiză comprehensivă a filosofiei politice cosmopolite trimit la lucrarea lui Ciprian Nițu, Cosmopolitismul. Către o nouă paradigmă în teoria politică, Editura Adenium, Iași, 2014.

[24] Ronalt Inglehart, The Silent Revolution. Changing Values and Political Styles Among Western Publics, Princeton University Press, princeton, 1977, pp. 262-290.

[25] G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. I, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, p. 339.

[26] Paul Magnette, Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Editura Institutul European, Iași, 2003, p. 27.

[27] Denis MacShane, Brexit. How Britain will leave Europe, I.B. Tauris, Londra, New York, 2015, pp. 125-132; Pelle Neroth Taylor, Brexit. European Union, American Empire, ediție proprie, 2016, pp. 4-6; Tim Shipman, All Out War, pp. 205-218.

[28] Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. I, p. 544.

[29] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, pp. 16-19.

[30] G.W.F. Hegel, Enciclopedia Științelor Filozofice. Logica, traducere de D.D. Roșca, Virgil Bogdan, Constantin Floru, Radu Stoichiță, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 42-43, 247.

[31] Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, 1997, p. 395.

[32] G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a religiei, traducere de D.D. Roșca, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 454-455.

[33] G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, pp. 88-89.

[34] Angelo Chielli, „Cauzele profunde ale Brexitului”, în Sorin Bocancea, Europa după Brexit, p. 100.

[35] Hegel, Studii filosofice, pp. 284-285, 317-318, 322-326. Vezi și Laurence Dickey, H. B. Nisbet (ed.), G.W.F. Hegel – Political Writtings, traducere de H.B. Nisbet, Cambridge University Press, Cambridge, 1999, pp. 234-270.

[36] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, pp. 230-233.

[37] Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. I („Procesul de producție al capitalului”), traducere colectivă, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, pp. 231‑238, 327‑328, 401‑404, 417, 420‑421.

[38] Marx, Capitalul, vol. I, pp. 614-641.

[39] Marx, Capitalul, vol. I, p. 757.

[40] Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, 1997, p. 36.

[41] Philip Perry, „47% of Jobs Will Disappear in the Next 25 Years, According to Oxford University”, 27 decembrie 2016, http://bigthink.com/philip-perry/47-of-jobs-in-the-next-25-years-will-disappear-according-to-oxford-university?utm_campaign=Echobox&utm_medium=Social&utm_source=Facebook#link_time=1482815954.

[42] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, p. 199.

[43] Jaques D’Hondt, Hegel și hegelianismul, traducere de Nicolae Râmbu, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 107.

[44] G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966, p. 265.

[45] Jean-Jacques Rousseau, The Discourses and other early politicla writings, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp. 173-174. Vezi și Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, editura Antet, București, 2005, pp. 87-89 și Jean-Jacques Rousseau, Emile sau despre educație, traducere de Dimitrie Todoran, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p. 50.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat