Din nou despre discursul antidemocratic în România postcomunistă: elite, meritocrație, democrație

Еxperții eșuează lamentabil în încercarea de a înțelege cum se face că lumea reală refuză cu încăpățânare să joace după regulile lor

În cele mai multe cazuri, schemele gândiri experților sunt depășite de complexitatea realității (foto: CC0 via Pixabay)

Motto: Cercetătorul se preface într-un moralist sau într-un avocat, care glorifică sau stigmatizează anumite fenomene din trecut, deoarece este apărătorul sau dușmanul unor instituții asemănătoare – biserică, monarhie, democrație, etc. – din prezent.
Karl Kautsky

Dan Ungureanu a scris un articol excelent despre ceea ce (nu) este ʻcivilizația iudeo-creștinăʼ. Mulți conservatori spun basme despre acest ʻconstruct imaginar recentʼ. Suntem sufocați de povești. Între ele, una, intens vehiculată în tot intervalul post-1989, reciclează anumite platitudini, printre care și ideea conform căreia oamenii obișnuiți sunt incapabili să se autoguverneze. Dacă oamenii obișnuiți (ordinary people) nu au idei și soluții despre guvernare și binele polisului, atunci, cu siguranță, nu știu nici să voteze, să selecteze elita conducătoare. Ar fi un exercițiu redundant să amintim aici întregul discurs plictisitor despre cetățenii (români) care, fie nu se prezintă la vot, întărind puterea oligarhiei, fie, în caz că votează, o fac anapoda, preferând doar partide corupte. Trecem peste faptul că nimeni niciodată nu va putea identifica formațiunile partizane imaculate, cele pe care oamenii ar trebui să le aleagă. În caz că, totuși, au făcut-o, au realizat-o din postura de agitatori politici[i], deci dintr-o postură non-apolitică. Trecem și peste faptul că oamenii nu ar putea gândi la unison atâta vreme cât polisul reprezintă suma unor interese divergente – binele comun îmbracă atâtea forme câte categorii sociale există. Nu putem însă trece peste falsa democrație [δημοκρατία] a celor care cred în ceea ce ei definesc ca fiind meritocrație, reciclând mereu ʻnobila ficțiuneʼ a lui Platon. În viziunea lui Platon (Republica), naivii cetățeni ai republicii trebuiau convinși că ʻzeul care-i făcea pe oameni din lut adăuga aur peste cei care aveau să conducă, argint pentru cei ce aveau să-i ajute pe conducători și bronz pentru fermieri și muncitori manualiʼ[ii]. Este ceea ce predică și pretinșii noștri democrați, o falsă democrație, o ficțiune. Nici măcar una nobilă. Dacă i-ar fi citit pe democrații de la care se revendică, ar fi sesizat, cu siguranță, eroarea în care se încăpățâneze să persiste. Robert A. Dahl a fost unul din partizanii democrației. Paragrafele următoare se referă (mai ales) la opiniile acestuia.

De-a lungul istoriei democrația a funcționat la cote de avarie. Statutul de cetățean li s-a refuzat multora, femeilor, cei cu capital economic precar/limitat, metecii sau, în vremuri mai tulburi, sclavii. Întrucât erau excluse, și în pofida faptului că reprezentau chiar majoritatea populației adulte, drepturile lor au fost neglijate fățiș secole și decenii la rând. Spre exemplu, dreptul la vot al femeilor s-a obținut foarte târziu în istoria umanității: pentru prima dată în 1869 (Wyoming – Vestul american), colonii neozeelandezi (1893) și secolul XX pentru majoritatea statelor democratice de acum. Femeile din Elveția au trebuit să aștepte până în 1971 ca să poată vota[iii]. Trebuie să înțelegem: drepturile economice, politice și sociale s-au câștigat greu, deseori în urma unor conflicte sociale (inclusiv) sângeroase. În Statele Unite, doar în intervalul 1881-1905, au avut loc numai puțin de 37.000 de revolte muncitorești, many of them bloody, bitter struggles[iv]. Când puterea poporului [demos-kratos] devine periculoasă, ca în vremea medicului și politicianului Salvador Allende, atunci democrația poate fi suspendată, iar o armată de tehnocrați (în frunte cu, de ce nu?, economiștii neoliberali de la Chicago, Chicago boys) pot guverna, și aplica politici economice nederanjați de nimeni. Spun în liniște întrucât orice urmă de opoziție a fost (brutal) eliminată[v].  În pofida acestor evidențe și realități din ultimele secole, sunt încă azi suficient de mulți oameni care au o atitudine cel puțin duplicitară când fac referire la cuvântul, sacrosanct (spun ei), democrație. Sunt cu adevărat conservatori[vi] de modă veche, democrați închipuiți, democrația fiindu-le bună doar dacă se limitează la elite.

Ce li se reproșează oamenilor obișnuiți? Clasele inferioare ar fi deficitare la capitolele virtute, moralitate și cunoaștere tehnică, instrumentală. Toate acestea împlinesc competența politică[vii]. Prin urmare, argumentul negativ se referă la faptul că oamenilor obișnuiți le lipsește pregătirea necesară guvernării, iar cel pozitiv indică faptul că o anumită minoritate, o elită, o avangardă, o aristocrație, poate fi descoperită și creată, această minoritate posedând competența morală și instrumentală pentru a-și justifica pretenția de a guverna[viii]. Este viziunea protectoratului (conducerea blândă și luminată a regelui-psiholog), cea pe care o regăsim la Platon (Republica), la Confucius, B. F. Skinner (Walden Doi și Dincolo de libertate și demnitate) sau chiar la Lenin – partidul revoluționar, de avangardă, cel care cunoaște bine legile istoriei, fiind singurul capabil să guverneze (Ce-i de făcut?). Robert A. Dahl, un adept al democrației, vituperează împotriva tuturor acestor premise-argumente menționate mai sus.

ʻÎnfățișează un caz moral unui plugar și unui profesor. Primul va găsi o soluție la fel de bună, adesea chiar mai bună decât al doilea, fiindcă nu se lasă indus în eroare de reguli artificialeʼ (Jefferson)

Un nivel acceptabil de competență morală poate fi identificat la un număr mare de oameni. În plus, nici o elită morală pretins superioară nu poate fi îndreptățită să guverneze restul comunității[ix]. Filosofii iluminismului scoțian erau categorici: majoritatea ființelor umane posedă un simț fundamental al binelui și al răului. Mai mult, judecățile morale, ʻintersubiectiv valabile și obiectiv adevărateʼ, nu pot fi cuantificate în logica axiomelor din științele naturii și din matematică. În zona filosofiei morale indicatorii de obiectivitate lipsesc cu desăvârșire. În acest cadru, a pretinde că o elită este superior morală maselor este un nonsens. Sigur, acest tip de discurs nu poate fi dus în extrema cealaltă, a subiectivității moralei, morala neînsemnând altceva decât o chestiune de gust.

ʻSeersucker theory: No matter how much evidence exists that seers do not exist, suckers will pay for the existence of seersʼ (J. Scott Armstrong)

Lucrurile nu stau mai bine nici în chestiunile tehnice, de cunoaștere instrumentală a lucrurilor. Întrucât sunt suficient de complexe, acestea creează probleme de ordin tehnic, o limitare categorică: ești specialist într-un domeniu și ignorant în altele. Pretenția tehnocraților de cunoaștere instrumentală și morală, deci de emitere a judecăților politice, este absurdă. În opinia lui Dahl, tehnocrații ar fi într-o triplă eroare:

  • Imposibilitatea cunoașterii nelimitate;
  • Inexistența științei regale a lui Platon;
  • Problemele politice depind de premise care nu sunt strict tehnice, științifici, la avarie nici chiar riguroase[x].

Prin urmare, lumea lor este artificială, falsă: experții eșuează lamentabil în încercarea de a înțelege cum se face că lumea reală refuză cu încăpățânare să joace după regulile lor. Dahl spune că este stupid și irelevant să compari o descriere idealizată a guvernării unei elite înțelepte și virtuoase cu o domnie a unei gloate deghizată ca democrație. Experiența istorică ne arată altceva: judecățile politice necesită o evaluare atât a incertitudinilor cât și a compromisurilor. În asemenea cazuri, competența superioară a experților se diminuează până la dispariție[xi]. Intelectualii autohtoni fac o enormă risipă de energie pentru a sublinia ignoranța poporului. Anii postbelici sunt trași la indigo: 40 de ani perorăm (pe la colțuri) împotriva dictaturii minorității, alți (aproape) 30 stigmatizăm dictatura majorității. Când puterea a aparținut celor care pretindeau că știu bine legile istoriei, tehnocrații vremii de atunci, democrația și multipartitismul întrețineau focul mocnit al speranței. Acum alegerile postdecembriste sunt eclipsate de mult visata republică a elitelor, a tehnocraților omniscienți.

Coda

Pe vremea lui Carol I, pe vremea lui Caragiale, a lui Dobrogeanu-Gherea, România a trăit (și) vremurile democrației selective. Cu câțiva ani mai înainte, pe la 1860, erau județe în care numărul alegătorilor era cu adevărat insignifiant[xii] (un adevărat corp electoral compus din proprietarii de pământuri). Lucrurile nu au evoluat chiar în sensul intereselor colective. Iată o sinteză dintr-o declarație solemna rostită în Camera Deputaților, la 2 luni (27 mai 1917) după prima revoluție rusă, declarație reprodusa de Mattei Dogan: ʽTimp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fără excepție corupția… Noi toți suntem răspunzători pentru aceasta situație, pentru ca nu am făcut nimic ca sa oprim aceasta monstruoasa tiranie și corupție a vieții noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, susținut și dezvoltat atotcuprinzătoarea putere a oligarhieiʼ[xiii]. 150 de ani mai târziu, elitele noastre arată că s-au schimbat (prea) puțin. E adevărat, clasa socială cea mai anacronică din România ultimului sfert de veac este lumea socială a intelighenției, a falșilor democrați.

 

 


[i] ʻAgitatorii sunt motivați de obicei fie de dorința de a vedea puse în aplicare politicile unui anumit partid, fie din recunoștința față de un partid care a aplicat unele din politicile pe care ei le susțin.ʼ Vezi Anthony Downs, O teorie economică a democrației, traducere din limba engleză de Șerban Cerkez, Institutul European, Iași, 2009, pp. 127-141.

[ii] În Robert A. Dahl, Democrația și criticii ei, traducere din limba engleză de Petru Iamandi, Institutul European, Iași, 2002, p. 78.

[iii] Pierre Martin, Sisteme electorale și modurile de scrutin, traducere din limba franceză de Marta Nora Singer, Regia autonomă Monitorul Oficial, București, 1999, pp. 18-19.

[iv] ʻDozens of workers were killed in these conflict – at Ludlow in 1914, in the Homestead and Pullman strikes of the 1890s, at Telluride and Cripple Creek and Colorado Springs.ʼ: Kevin Baker, ʻBlood on the Streetʼ, The New York Times, February 19, 2009 [Book Review: Beverly Gage, The Day Wall Street Exploded. A Story of America in Its First Age of Terror, Oxford University Press, 2009].

[v] Nu discut efectele economice și sociale ale Terapiei de Șoc din timpul lui Pinochet. Fac referire doar la brutala eliminare a mișcărilor contestatare, cu tineri chilieni aruncați din avion în Oceanul Atlantic (după ce, în prealabil, fuseseră eviscerați) sau omorâți și îngropați în locuri neștiute de nimeni, în Deșertul Atacama. Este extraordinar filmul lui Patricio Guzmán, Nostalgia de la luz (Nostalgia luminii), un film (documentar) ce face referire și la cei executații și băgați în pământul imensului pustiu chilian în timpul dictaturii lui Pinochet. În Atacama se face performanță în cercetarea Universului (sunt niște imense observatoare astronomice acolo), neglijându-se examinarea angajată a dezastrului moral și uman al istoriei recente. Femeile, de acum bătrâne, își caută de decenii copiii îngropați prin pustietatea deșertului. Speranța lor este că le vor găsi osemintele înainte de a muri. Unele au reușit. Cele mai multe au murit (sau vor muri) triste că nu și-au putut/nu vor putea revedea niciodată nici măcar oasele copiilor lor morți în vremurile tulburi de demult.

[vi] ʻClasa neproductivă este clasa conservatoare… Funcția clasei fără griji în evoluția socială este aceea de a întârzia mișcarea și de a conserva ceea ce cade în desuet. Iată o propoziție nici pe departe nouă; de multă vreme ea chiar este o banalitate… Fiind un apanaj al clasei superioare, conservatorismul este de bonton; și invers, inovarea fiind un fenomen caracteristic claselor inferioare, este vulgar. Atunci când ne întoarcem fața de la toți novatorii sociali, dăm ascultare unui instinct reprobator, a cărui primă reacție necugetată este să respingă vulgaritatea fundamentală a ideii în sine… Inovarea este de prost-gust.ʼ/Thorstein Veblen, Teoria clasei de lux, traducere din limba engleză de Smaranda Nistor, Publica, București, 2009, pp. 174-175.

[vii] Robert A. Dahl, op. cit., pp. 82-83.

[viii] Ibidem, p. 84.

[ix] Ibidem, p. 85.

[x] ʻStudiile au arătat că, în foarte multe domenii, previziunile experților nu sunt mai bune sau, în unele cazuri, sunt cu foarte puțin mai bune, decât cele ale nespecialiștilor. Un specialist, el însuși expert în previziuni pe termen lung, conchide, după aprofundarea unui mare număr de studii sistematice ale credibilității predicțiilor făcute de experți în diverse domenii de activitate: «În general, rezultatele cercetării mele sugerează că opiniile experților nu sunt de prea mare folos. Și, întrucât acuratețea predicțiilor apare numai în cazul eșantioanelor mai mari, pretențiile la acuratețe emise de un singur expert par a nu avea nici un fel de valoare practică. În mod surprinzător, nu am găsit nici un studiu care să scoată în evidență un avantaj substanțial al anticipațiilor avansate de experți»ʼ/J. Scott Armstrong, ʻThe seer-sucker theory: the value of experts in forecastingʼ, Technology Review, Volume 82, Issue 7, 1980, pp. 16-24, citat în Robert A. Dahl, op. cit., p. 480-481.

[xi] Robert A. Dahl, op. cit., p. 108.

[xii] ʽNu se uită apoi Comisia centrală la rezultatul ridicul al legei electorale a căreia manținere o sprijinea, ca în puterea ei erau județe în care numărul alegătorilor abia ajungea la 5, iar în acel al Izmailului nu era decât unul singur, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuși în ziua alegerei, constituea el singur biuroul și subsemna în procesul verbal al alegerei tot el și ca președinte și ca secretar și ca corp electoral și în sfârșit se alegea pe el însuși, cu majoritatea de un vot, adeca unanimitatea (Vezi Mon. of. al Mold., 16 și 28 martie 1860).ʼ /Din A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, Albert Baer, București, 1910, p. 396.

[xiii] Mattei Dogan, Sociologie politica. Opere alese, Alternative, București, 1999, p. 141.

Aurelian Giugăl

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2013). Stagii de cercetare la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010) și Sapienza – Univeristà di Roma (2015). Colaborări la ʻCulturaʼ (2009-2015), ʻCriticAtacʼ, ʻSocial Eastʼ, ʻArgumente și Fapteʼ și ʻObservator Culturalʼ. Arii de interes: geografie politică, geografie electorală, partide politice, politică românească.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat