Filosoful camerunez Achille Mbembe deconstruieşte imperialismul cultural alb, ocupându-se declarativ cu ”gândirea neagră”
Achille Mbembe, Critica rațiunii negre, traducere de Ciprian Mihali și Andreea Rațiu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2016
Am început această carte cu anumite așteptări. Nu mi-au fost confirmate decât parțial. Critica rațiunii negre sugerează un model de critică inițiat, în linii mari, de Critica rațiunii pure a lui Kant. Rațiunea pură este criticată de filosoful german atât pentru excesele ei empiriste, care o îndepărtează de ideile sale constitutive, lipsite de corespondenți observabili în mod direct – libertate, nemurire, Dumnezeu – cât și pentru tendințele ei metafizice, care o conduc fie spre vechiul dogmatism teologic medieval, fie spre diferite tipuri de aporii inoportune.
Demersul lui Mbembe nu își propune însă un decupaj conceptual și metodologic pentru „rațiunea neagră” anunțată în titlu, ci doar o critică a rațiunii „albe”, hegemonice, responsabilă pentru inventarea (i)raționalității negre și pentru colonizarea intelectuală și materială a unor populații a căror alteritate confirma în diferite moduri pretențiile de superioritate ale Occidentului. O inițiativă perfect legitimă și lăudabilă. Dar, în acest caz, era de preferat un titlu precum critica rațiunii albe, de exemplu. Pe lângă aceasta, la fel ca în cazul multor studii axate pe colonialism și decolonialism, limbajul este unul excesiv literaturizat; mă tem că un astfel de exces estetic și metaforic pe alocuri nu avantajează prea mult miza (geo)politică a volumului. În plus, în carte apare de câteva ori sintagma „rebalcanizarea lumii”, ale cărei origini orientaliste sunt evidente și a cărei utilizare repetată subminează în mod direct perspectiva anti-orientalistă și anti-colonială de la care volumul pretinde că se revendică.
Per ansamblu, lucrarea este una solidă și bine închegată, dar aportul ei la extinderea câmpului studiilor decoloniale mi se pare a fi unul relativ modest. Autorul subliniază încă de la început inconsistența conceptului de rasă, termen de proveniență zoologică menit să camufleze ideologic sau să prevină numeroasele clivaje de clasă existente în societățile moderne. Sunt urmărite de asemenea mecanismele prin care servitutea negrilor se accentuează în America sfârșitului secolului al XVII-lea și devine sclavie, după ce coexistase pentru mai bine de un secol cu diferitele forme de servitute ale albilor, fără a se deosebi prea mult de ele. În paralel își face apariția termenul „negru”, la început în Spania, fiind preluat mai apoi, în prima parte a secolului al XVI-lea, în Franța. „Totuși, abia în secolul al XVIII-lea, adică spre apogeul comerțului cu sclavi, intră el definitiv în întrebuințarea curentă. În plan fenomenologic, acest termen desemnează în primul rând nu vreo realitate semnificantă, ci un zăcământ sau, mai degrabă, un filon de prostii și de fantasme pe care Occidentul (și alte părți ale lumii) le-a țesut și în care i-a îmbrăcat pe oamenii de origine africană cu mult înainte ca ei să fie prinși în mrejele capitalismului emergent din secolele al XV-lea și al XVI-lea” (p. 53).
Dar, continua Mbembe, „Negru nu este nici numele meu, nici prenumele meu, și nici măcar esența și identitatea mea. Sunt o persoană umană și atât. Celălalt poate să-mi conteste această calitate, dar nu va reuși niciodată să mă lipsească de ea din punct de vedere ontologic. Faptul de a fi sclav, de a fi colonizat, de a fi obiectul unor discriminări sau a tot felul de agresiuni, jigniri, privațiuni și umiliri în virtutea culorii pielii nu schimbă absolut nimic. Rămân o persoană esențialmente umană, oricare ar fi violența tentativelor urmărind să mă facă să cred că nu sunt o persoană umană” (p. 61).
Atunci când nu reușeau să îi deposedeze pe africani de umanitate, coloniștii albi se mulțumeau de obicei cu procedeul binecunoscut al infantilizării acestora. În acest fel, europenii se erijau eliberatorii și educatorii unor popoare inferioare, nu în oprimatorii și exploatatorii acestora, cum erau de fapt. Negrul-copil este ajutat să se bucure din plin de binefacerile civilizației, pe care nu le poate gusta însă cu adevărat decât după ce își ispășește condiția de sclav; libertatea autentică se obține numai după experimentarea și depășirea sclaviei. În absența acestei etape premergătoare, ea poate fi ușor echivalată cu un capriciu arbitrar și astfel demonetizată.
Plantația contribuia la acest demers prin mai multe funcții, toate menite să prelungească sine die actuala condiție socială în defavoarea viitoarei și tot mai fantasmaticei libertăți. În primul rând, orice tentativă de reproducere socială și somatică a sclavilor era obstrucționată prin toate mijloacele posibile. Aceștia trebuiau să devină parte integrală a ordinii sociale hegemonice, în care corpurile lor serveau drept mijloace pentru a o reproduce. În al doilea rând, orice imaginar simbolic propriu le era de asemenea refuzat: simbolistica europeană și/sau americană era suficientă, deoarece imaginile proprii conduc la idei proprii și, mai devreme sau mai târziu, la dezideratul unei organizări proprii, independente. În al treilea rând, sclavilor le era negat orice ideal, orice gândire a viitorului care nu era filtrată prin grila ideologică a dominanților.
O astfel de moștenire colonialistă produce inevitabil contradicții, antagonisme și frustrări în lumea contemporană, și este mai semnificativă decât pare la prima vedere. „Suntem condamnați să trăim nu numai cu ceea ce vom fi produs, ci și cu ceea ce am moștenit. Întrucât nu am ieșit complet dintr-un spirit al timpului dominat încă de ideea selecției între diferitele tipuri de oameni, va trebui să lucrăm cu și împotriva trecutului, astfel încât acesta să se poată deschide spre un viitor pe care să-l putem împărtăși cu demnitate egală. Această chestiune a producerii, pornind de la critica trecutului, a unui viitor indisociabil de ideea dreptății, a demintății și a unui în-comun – iată calea de urmat” (p. 203, subl. în orig.). Un astfel de viitor nu poate fi însă articulat pe baza ideologiilor politice dominante, în special a neoconservatorismului, deoarece limitele naționale și culturale ale acestuia sunt insurmontabile. E ca și cum am încerca să rezolvăm problemele ecologice ale planetei pornind de la politicile de mediu ale fiecărui stat în parte, nu de la necesitatea unei politici de mediu cu adevărat globale, indiferent de dificultățile substanțiale pe care creionarea unui astfel de demers le întâmpină. „Atâta timp cât persistă ideea potrivit căreia nu le datorăm dreptate decât alor noștri, cât timp există rase și popoare inegale și continuăm să lăsăm să se creadă că sclavagismul și colonialismul au fost mari fapte de ”civilizație”, victimele istorice ale expansiunii și ale brutalității europene în lume vor continua să mobilizeze tematica reparației. În acest context, un dublu demers este necesar. Pe de o parte, trebuie să se iasă din orice statut sacrificator. De cealaltă parte, trebuie să se rupă cu ”buna conștiință” și cu negarea responsabilității. Numai cu această dublă condiție vom putea articula o nouă politică și o nouă etică, întemeiate pe exigența dreptății” (p. 204).
