A supraveghea şi a construi

Urbanizarea în prima jumătate a comunismului românesc: Hunedoara şi Călan, 1945-1968

(foto: Polirom)

Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roşu. Urbanism şi cotidian în Hunedoara şi Călan (1945-1968), Editura Polirom, Iaşi, 2015

 

 Lucrările având ca subiect istoria recentă nu sunt o raritate în România. Multitudinea acestora nu este însă direct proporţională cu acurateţea, probitatea şi complexitatea ştiinţifică de care ar trebui să dea dovadă genul acesta de demers. Unele sunt descriptive şi/sau bazate pe judecăţi de valoare şi generalizări stereotipale mai degrabă decât pe analize serioase şi pe ipoteze de lucru solid fundamentate. Altele rămân tributare tonalităţii strident anticomuniste cu care ne-am obişnuit după 1990, considerând că este suficient să condamni ritualic, prolix şi cu o vindicativitate care ţine de orice, numai de ştiinţific nu, un fenomen socio-politic particular şi care, ca orice construcţie de acest tip, trebuie să fie mai întâi înţeles. Atât la nivel ideologic, discursiv, cât şi din punct de vedere al reacţiilor, respectiv al strategiilor complexe de adaptare, contestare şi, de cele mai multe ori, renegociere – pe care le-a generat. De abia ulterior, după ce înţelegem pe cât posibil mecanismele complexe care au articulat un anumit tip de societate într-un context concret, cu mizele, resursele şi aspiraţiile sale, context care la rândul său nu poate fi înţeles în mod izolat, fiind necesară corelarea acestuia cu alte contexte mai largi, care îl circumscriu şi îl traversează nu întotdeauna vizibil, dar în mod cert identificabil – de abia atunci ne putem permite, precaut şi moderat, să avansăm eventuale judecăţi de valoare.

Din păcate, acest raport este deseori inversat în mediul ştiinţific şi, mai larg, în mediul cultural românesc, în special când este vorba de regimul comunist: întâi avem tendinţa de a condamna, şi de abia ulterior facem, dacă mai facem, efortul de a înţelege. Dar a condamna nu înseamnă a înţelege, ci a reacţiona în moduri subiective şi necritice; acestea pot fi desigur inteligibile pe plan moral, dar au o valoare ştiinţifică în cel mai bun caz redusă. Invers, a înţelege nu se rezumă la a condamna, ci la a elucida împrejurări care au condiţionat diferite tipare de acţionare asupra şi de transformare a societăţii în conformitate atât cu unele principii ideologice specifice, cât şi cu necesităţi calculate pragmatic în funcţie de resurse şi de reacţiile concrete şi deseori intense ale comunităţilor implicate în acest proiect de inginerie socială modernă.

Cartea Marei Mărginean face o neaşteptată şi impresionantă notă discordantă cu cele spune mai sus: este construită pe o ireproşabilă structură ştiinţifică, nu recurge facil la generalizări nepermise, utilizează impresionant de multe surse arhivistice şi literatură secundară de calitate. Ce mi-a atras în mod special atenţia la această carte este, dincolo de acribia generală cu care autoarea a tratat întreg proiectul, faptul că nu a neglijat şi a pus la lucru în mod convingător şi sistematic elemente de filosofie politică, sociologie şi antropologie, reuşind să pună astfel în valoare mult mai complex şi mai plurivalent subiectul tratat decât ar fi făcut-o o analiză istorică pur pozitivistă şi excesiv factuală. Lucrarea promite astfel că este posibilă depăşirea acestui orizont metodologic vetust şi steril în care cea mai mare parte a istoriografiei româneşti pare cramponată în mod ireversibil.

Oraş model pentru ambiţiile dezvoltaţioniste ale regimului Gheorghiu-Dej, Hunedoara a fost industrializată în progresie geometrică, siderurgia reprezentând principala ramură a acestui proces. Acest fapt a antrenat o dinamică socială enormă: populaţia oraşului a crescut de la 4500 (1945) la aproximativ 100 000 de locuitori (1968). Condiţiile de cazare erau cel puţin improprii: „Mai bine de 50% din totalul fondului locativ existent în 1960 era compus din baracamente a căror perioadă de exploatare era deja depăşită şi nu mai puţin de două treimi din totalul locuitorilor erau cazaţi în astfel de spaţii. Mediul era dominat de bărbaţi originari din toate regiunile ţării, iar zona era cunoscută pentru incidenţa crescută a bolilor sociale şi profesionale, precum şi pentru valori peste medie ale infracţionalităţii sau prostituţiei”. (p. 15).

În loc să devină un pol al urbanizării, Hunedoara s-a transformat practic într-un „oraş rural siderurgic”, în care zecile de mii de ţărani dislocaţi în urma procesului colectivizării şi-au găsit un debuşeu economic. Însă autoarea nu uită să menţioneze că, pentru noii locatari, condiţiile de viaţă nu erau percepute neapărat în cheie negativă, aşa cum multe dintre abordările retrospective contemporane au tendinţa să se raporteze la problemă: „Din punctul de vedere al muncitorilor recent urbanizaţi, faptul că statul le asigura un venit foarte scăzut şi condiţii de trai mizere nu a constituit o problemă imediată, căci, la nivelul cotidianului, s-au dezvoltat rapid o serie de elemente tipice unei ”subculturi a barăcilor”, ilustrativă pentru practicile semi-urbane ale grupurilor marginale” (p. 247). Într-adevăr, 28 mp pentru un apartament cu două camere şi 39 mp pentru unul cu trei camere nu oferă promisiunea unui confort locativ decent (p. 180). Dar, faţă de mediul de provenienţă rural al tinerilor muncitori urbanizaţi, noile condiţii de trai nu reprezentau neapărat un recul în raport cu experienţele lor anterioare în acest sens: „populaţia nu exprimase puncte de vedere critice faţă de dimensiunea sau forma camerelor, sistemul de ventilaţie al băilor, aspectul interioarelor. Dimpotrivă, anchetele realizate la faţa locului au evidenţiat nemulţumirea locuitorilor faţă de calitatea foarte proastă a finisajelor, a uşilor şi ferestrelor care nu se închid sau a ţevilor lipsă” (p. 130). Mai departe, resursele limitate şi presiunile venite de sus pentru creşterea producţiei de fier şi fontă, aspect care a reprezentat prioritatea principală a regimului Gheorghiu-Dej, în detrimentul considerentelor sociale ca nivelul de trai al muncitorilor  – au condus, inevitabil, la construcţia unor locuinţe reduse ca dimensiuni, monotone cromatic şi deficiente din punct de vedere al calităţii materialelor utilizate. Însă, aşa cum observă şi Silviu Aldea, blocul tipic al comunismului românesc a avut în subsidiar necesitatea optimizării teritoriale şi a obţinerii a cât mai multe terenuri agricole posibile de către autorităţi[1], în paralel cu procesul colectivizării care îi transforma pe ţărani în muncitori incomplet urbanizaţi, punându-le la dispoziţie astfel produse agricole la un preţ controlat de stat şi provenind din ferme colective aflate în proximitatea noilor oraşe industriale.

Departe de a reprezenta rezultatul unui proces unilateral de exercitare a autorităţii politice, edificarea socialistă a Hunedoarei (şi a Călanului, la scară mai mică) s-a constituit ca o permanentă negociere între locatari, conducerea de partid şi de stat locală şi, respectiv, liderii de la Bucureşti. Fiecare parte a acţionat ţinând cont de penuria generalizată a resurselor (un fenomen răspândit la nivelul întregii Europe postbelice), mizele politice locale şi centrale, interesele personale şi, nu în ultimul rând, contextul ideologic oficial, tradus în practică prin limbajul şi simbolistica poziţionărilor muncitorilor şi ale funcţionarilor în raport cu puterea centrală şi/sau locală, respectiv în raporturile dintre unii cu ceilalţi. Concret, „Astfel de diferende birocratice dintre autorităţile centrale şi cele de la centru nu a fost o adaptare originală a proiectului de dezvoltare urbană. Dimpotrivă, a reprodus, la nivelul societăţii româneşti, o realitate deja existentă în Uniunea Sovietică, unde sovietele locale, în pofida reglementărilor legale, au fost în permanenţă împiedicate să deruleze programe de sistemul sectorial al Consiliului de Miniştri responsabil cu partea de construcţii. Disocierea dintre conţinutul ideologiei centrat pe mase şi acţiunile politicienilor, care au prioritizat proiecte naţionale în funcţie de interesele partidului, a făcut ca strategia de implementare a acestora să considere întâietatea partidului peste ingerinţele locale. Având un grad foarte redus de volatilitate electorală şi ca atare o legitimare şi o colaţionare cu masele incertă, esenţa regimului a fost ”victoria sistemului birocratic al administraţiei centralizate”, adică de impunere a unui sistem birocratic cu atribuţii decizionale absolute” (pp. 108-109).

Dezavantajele economiei integral planificate, cuplate cu presiunile sovietice în favoarea dezvoltării industriei grele fără a ţine cont de particularităţile şi oportunităţile locale au creat, aşa cum era de aşteptat, o debandadă generalizată, în care furturile, alcoolismul, prostituţia şi neglijarea atribuţiilor profesionale erau la ordinea zilei. Neputând lua măsuri eficiente pentru atenuarea acestor probleme, autorităţile se mulţumeau să le condamne şi să se angajeze ritualic în combaterea lor. Un alt instument utilizat în acest scop erau povestirile satirice din presa locală, în care muncitorii care nu îşi îndeplineau sarcinile de serviciu şi/sau pe cele domestice erau ironizaţi şi expuşi, se spera, oprobiului public, fiind astfel constrânşi, măcar din punct de vedere moral, să devină mai responsabili.

Pentru a înţelege procentual rapiditatea cu care s-a extins Hunedoara este suficient să menţionăm faptul că, între 1948 şi 1958, ponderea combinatului siderurgic din acest oraş raportată la nivelul producţiei naţionale a crescut de la 42% la 82,42% (p. 115). În 1958 este demarată construirea combinatului siderurgic de la Galaţi, care îl va secundariza cu timpul pe cel din Hunedoara în termeni de productivitate deşi, în anii 1960, capacitatea productivă a acestuia din urmă a fost permanent augmentată. „Acest transfer al centrului (industrial, n.m.) de greutate spre Galaţi nu a fost o idee nouă. Ea data din perioada interbelică, iar în primii ani ai regimului comunist, planurile pentru construcţia unui centru siderurgic într-o locaţie apropiată de Marea Neagră au fost definitivate sub atenta supraveghere sovietică, în paralel cu construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. Însă, în contextul reconsiderărilor ideologice ale momentului, proiectul iniţial a fost reinventat şi promovat ca unul de dată recentă, rodul viziunii economice al regimului de la Bucureşti. Ulterior, fezabilitatea proiectului a devenit problematică atât timp cât preţul transportului terestru a crescut continuu, ajungând în anii ’80 ca transportul minereului din portul Constanţa până la Hunedoara să fie egal cu preţul transportului pe mare din India sau America de Sud până în Constanţa” (p. 122).

Acest întreg melanj economic, social şi politic pe care l-a reprezentat edificarea Hunedoarei ca principal centru siderurgic al României în timpul conducerii dejiste s-a repercutat, din cauza dinamismului cu care s-a produs întreg procesul, a comunicării deficiente dintre autorităţile locale şi cele centrale, ultimele interesate să atenueze presiunile dezvoltaţioniste ale centrului, respectiv a muncitorilor înşişi, interesaţi la rândul lor să nu raporteze diferite probleme tehnice sau accidente de muncă şi să le soluţioneze pe cât posibil singuri, pentru a nu atrage atenţia negativă a superiorilor – asupra calităţii locative şi a nivelului de trai, aşa cum am menţionat deja, contribuind totodată la creşterea mefienţei reciproce dintre muncitori şi autorităţi. Chestiunea „sabotorilor” a devenit una deosebit de ardentă dar, aşa cum judicios nuanţează problema autoarea, ea trebuie disociată de dimensiunea ideologico-propagandistică a regimului, fiind mai mult decât o simplă construcţie retorico-punitivă: „eforturile pentru excluderea ”elementelor duşmănoase” erau rezultatul îngrijorărilor reale legate de posibile acţiuni subversive sau acte de sabotaj. În cursul anilor 1945-1947, comuniştii estimau că mai bine de 80% dintre muncitorii hunedoreni erau reacţionari, pentru că numeroase acţiuni ale angajaţilor ar fi urmărit cu regularitate să saboteze interesele uzinei” (p. 250). Deznodământul mi se pare unul firesc, în cotextul în care, dincolo de necesitatea excluderii sau a cooptării definitive a muncitorilor care au fost membri sau simpatizanţi ai mişcării legionare, majoritatea zdrbitoare a muncitorimii hunedorene era alcătuită din tineri ţărani deposedaţi de pământurile pe care părinţii şi bunicii lor le obţinuseră cu atâtea eforturi şi după atâta aşteptare în perioada împroprietăririi funciare de după Primul Război Mondial şi de care comuniştii promiseseră, înainte de instaurarea efectivă a republicii, în 1948, că nu se vor atinge.

În plus, chiar dacă salarizarea şi nivelul de trai au crescut realmente până în 1968, procesul a fost unul sinuos şi punctat de numeroase reculuri. De fapt, pe parcursul „obsedantului deceniu” (1948-1958), aşa cum îl numea scriitorul Marin Preda, puterea de cumpărare a muncitorimii urbane s-a diminuat în mod semnificativ. „Astfel, conform unor estimări ale Radio Europa Liberă, cu un salariu de 4.000 de lei vechi, înainte de reforma monetară din 1952, un muncitor necalificat ar fi putut cumpăra 300 de franzele de un kilogram. Trei ani mai târziu, în 1955, acelaşi muncitor necalificat ar fi putut cumpăra din salariul de 250-300 de lei cel mult 155 de franzele. Deşi venitul muncitorului necalificat de 400 de lei din 1958 putea acoperi 200 de franzele, diferenţa puterii de cumpărare faţă de 1950 este evidentă. Aceeaşi deteriorare a puterii de cumpărare este şi mai vizibilă în ceea ce priveşte alte tipuri de produse. La zahăr, de exemplu, echivalentul contravalorii a 700 de kilograme în 1950 a scăzut semnificativ până la 45 de kilograme în 1958” (p. 298). De menţionat, în acest context, că eforturile regimului de a ţine cont de doleanţele muncitorilor în contextul evoluţiei maghiare din 1956, de al cărui potenţial politic disruptiv autorităţile de la Bucureşti au fost realmente îngrijorate, nu s-au materializat în mod corespunzător.

Dar, după 1960, calitatea vieţii s-a îmbunătăţit constant în Hunedoara şi Călan, mai ales în anii 1970 când, datorită faptului că prioritatea siderurgică naţională fusese transferată asupra combinatului de la Galaţi, s-a putut dezvolta astfel mai bine şi fondul locativ, rezolvându-se în acelaşi timp, chiar dacă parţial, şi problemele legate de aprovizionarea cu alimente a populaţiei. În acelaşi timp, siderurgia, dominantă în anii postbelici, îşi păstrează statutul de ramură industrială principală, dar ponderea industriei uşoare în regiune creşte.

Un alt aspect legat de politicile de urbanizare din Hunedoara şi din întreaga ţară îl reprezintă cuplarea acestui proces cu „modelul familiei nucleare şi delimitarea unui nou model de locuinţă care să delimiteze cel mai bine funcţiunile sociale ale familiei” în vederea stopării pe cât posibil a unor tendinţe „tot mai vizibile şi mai îngrijorătoare ale mobilităţii populaţiei din rural în urban ca urmare a industrializării, cele mai importante fiind scăderea accentuată a natalităţii şi creşterea instabilităţii cuplului” (p. 211). Dar politicile pronataliste, cuplate cu igiena precară şi promiscuitatea, ambele de înţeles într-un astfel de context socio-economic, nu au reuşit totuşi să elimine Hunedoara de pe locul întâi în anii 1950 în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă.

După 1989, Hunedoara şi Călanul au decăzut la fel de rapid pe cât au fost industrializate în deceniile precedente. Neglijarea comunistă a aspectelor sociale în raport cu industrializarea galopantă lasă acum locul indiferenţei postcomuniste faţă de aspectele sociale în raport cu privatizarea şi dereglementarea economică galopantă. „În anii ’90, liniile de producţie au fost treptat închise, iar mare parte a forţei de muncă a fost fie disponibilizată, fie pensionată anticipat. După privatizare şi cumpărarea combinatului de către grupul Arcelor Mital, capacităţile de producţie au continuat să fie diminuate, în prezent numărul angajaţilor fiind în jur de 1.000, ceea ce reprezintă o scădere drastică de la aproape 30.000, câţi erau în anul 1990. Aceeaşi soartă au avut-o şi Uzinele de la Călan, iar după închiderea industriei oraşul a intrat într-un declin evident. În prezent, cea mai mare parte a construcţiilor industriale din cele două zone au fost demolate, primăriile demarând proiecte de atragere a fondurilor în vederea ecologizării zonelor” (p. 316).

A supraveghea şi a construi, parafrazare evidentă a titlului celebrei lucrări a lui Michel Foucault A supraveghea şi a pedepsi, se transformă acum în a abandona şi a deconstrui. Desigur, rentabilitatea siderurgiei româneşti era problematică încă din anii 1950, când costul de producţie ale unei tone de fontă a ajuns să depăşească sensibil costul de vânzare. Nimeni nu contestă faptul că, în acest format, viitorul siderurgiei româneşti în postcomunism era practic pecetluit. Dar refuz să înţeleg şi să accept faptul că viitorul sutelor de mii de oameni care au lucrat decenii întregi în această industrie şi s-au identificat practic cu dezvoltarea ei a fost sacrificat la pachet cu industria în sine. Iar asta îmi aduce aminte de un celebru banc din perioada comunistă: „Ce înseamnă capitalismul? Exploatarea omului de către om. Dar comunismul? Exact invers, tovarăşi”. Cu adăugirea că a construi un proiect de societate, chiar şi în mod superficial, agresiv şi haotic, este în general preferabil deconstrucţiei unei societăţi, deconstrucţie la fel de superficială, agresivă şi de haotică.

 


[1] Silviu Aldea, Reinterpretând simbolurile socialismului (Reinterpreting socialist symbols), Cluj-Napoca, Editura Tact, 2015, p. 16.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat